„Nu mai vreau să trăiesc”

VIAŢĂ RATATĂ // Avusesem o viaţă de rahat cu şase ani de heroină, două căsnicii ratate, trei mandate de executare a pedepsei cu închisoare pentru proxenetism

Doresc să scriu atât de multe încât nu ştiu cu ce să încep. E 01:57, 19 octombrie 2010. Au trecut aproximativ 20 de minute de când am încheiat convorbirea telefonică cu Nicole. Încep să fac progrese, am reuşit să mă calmez. Dar de ce plâng? Oare am vreun motiv? Poate că da, poate că nu sau poate că sunt doar un bolnav psihic care găseşte în plâns un medicament. Am atât de multe întrebări, dar nu ştiu cui să le adresez.

Sunt dezamăgit de viaţă, am impresia că mi-a fost scris să sufăr atâta timp cât voi trăi. Nu cred că merită să aştept. Pe zi ce trece, îmi pun din ce în ce mai multe întrebări, însă nu găsesc niciodată răspuns. Poate că am o problemă psihică. Un medic îmi va exlica? Nu prea am încredere în ei: 50% sunt incapabili şi 50% sunt excroci. Nicole susţine că am o problemă psihică.

Ne-am cunoscut ceva timp în urmă. Mă simţeam singur, îmi doream o aventură cu o femeie. Într-o zi, am deschis messenger-ul şi am văzut-o online, m-am gândit că nu ar strica să încerc, poate chiar aveam şanse. Nu a stat prea mult pe gânduri şi mi-a scris numărul ei de telefon.

Corp excelent la 40 de ani

Am sunat-o, am schimbat câteva vorbe şi i-am propus să ne întâlnim. A acceptat să ne vedem în jurul orei 17.00, în aceeaşi zi.

Am ajuns la locul stabilit, pe la 17:05, şi-a făcut apariţia. Ce descopăr? O femeie frumoasă cu un corp excelent, o tunsoare pe gustul meu şi nişte ochi superbi. Ne-am prezentat şi am mers la un bar din apropiere. Acolo, între un cappucino şi o apă plată, am încercat să schimbăm câteva vorbe despre noi. Ce să vă spun? Eram foarte emoţionat.

Mi-am dat seama că femeia cu care mă întâlnisem nu era una cum bănuiam eu. Era o femeie inteligentă care avusese o căsnicie cu un bărbat mai în vârstă. A avut un accident de maşină. Am stat cu ea vreo două ore după care am condus-o la staţie, urmând să mai vorbim. După câteva zile, am stabilit că merită să ne mai vedem.

Ea – sinceră, eu – minciunos

De data asta, am mers la o pizzerie. Ce puteam să-i spun despre mine? Că avusesem o viaţă de rahat cu şase ani de heroină, două căsnicii ratate, trei mandate de executare a pedepsei cu închisoare, proxenetism. Indiferent ce aş fi vrut de la ea, nu aveam cum să-i spun adevărul. Pe deasupra, femeia asta chiar începuse să-mi placă.

Aşa a trecut şi a doua întâlnire. Ţin minte că, înainte de a treia întâlnire, am vorbit la telefon, iar ea mi-a spus că trebuie să ne vedem că are o veste cam rea. Chiar înainte de a o vedea, am început să mă simt cam aiurea. Ca de obicei, la aceeaşi oră, în acelaşi local. La un moment dat, am auzit-o spunând: „Vreau să te pup”. M-am făcut că nu aud, deoarece eram foarte derutat, ea a repetat. M-am întins spre ea şi ne-am pupat. Nici n-am cuvinte să spun cum a fost!

O cunoşteam de patru zile şi deja îmi intrase în inimă. Însă, nu am apucat să schimbăm prea multe vorbe, mi-a spus că vroia să renunţăm. Parcă a căzut cerul pe mine. A invocat că are foarte multe probleme şi că ar fi cel mai bine să ne despărţim. Am încercat să-i explic că vreau şi pot fi lângă ea când va dori să-şi rezolve problemele, dar în zadar. Am condus-o din nou la staţie, de data asta la bulevard, şi i-am spus că am să-i scriu ceva pe mess, iar ea m-a rugat să nu o fac.

Încă puţin şi ne dezbrăcam de tot

Nici nu coborâse scările că am şi sunat-o. Nu-mi doream să o pierd. Am rugat-o să nu facă asta şi iată că a venit şi prima lacrimă. Eram asemenea unui copil. Îmi era foarte greu să cred… se întâmplase prea repede. Peste câteva zile, am mers într-un bar de pe str. Vlaicu Pârcălab. Era într-o vineri. Am stat de vorbă, am băut şi m-a întrebat: „Ai vrea să mai rămân puţin cu tine?”. Era pentru prima oară când avea de gând să stea mai mult. La toate întâlnirile precedente, eu eram acela care insista să mai rămână.

De acolo am plecat la un alt bar cu canapele confortabile. Foarte destrăbălaţi, mai aveam puţin şi ne dezbrăcam de tot. Atunci, într-un moment, mi-a spus că mă iubeşte. Îmi doream din tot sufletul să fie adevărat, să nu fie din cauza băuturii. Am condus-o până acasă.

În câteva zile, urma să se interneze în spital pentru a scoate fiarele montate de ortoped în urma accidentului. Vorbeam zilnic la telefon şi o rugam să mă lase să-i fiu alături. Ea însă a refuzat categoric. La câteva ore de la internare, am sunat-o şi, spre norocul meu, a răspuns un nepot care mi-a dat adresa unde o pot găsi. M-am dus imediat, simţeam nevoia să fiu lângă ea. Am stat vreo două ore, după care am plecat. În ziua operaţiei, de dimineaţă, am găsit-o înconjurată de aproape toată familia ei. Ea m-a rugat să am grijă ce vorbesc, mai ales în privinţa vârstei mele. La câteva ore a intrat în sala de operaţie. Când a ieşit, am auzit-o întrebând: „Unde-i Denis?”.

Ea, doar ea

Nu-mi venea să cred că a întrebat de mine. Eram fericit. Femeia pe care o iubeam avea un sentiment pentru mine. Nu ştiu cum se face că, chiar dacă eram într-un spital, mă simţeam foarte bine lângă ea. Şi acum, după atâta timp, îmi vin în minte toate clipele petrecute cu ea în acel spital când am văzut-o pentru prima dată complet goală, când o luam în braţe să o duc să fumeze, când o sărutam. Aceste clipe mi-au marcat viaţa.

La câteva zile, s-a externat. Familia ei a dus-o acasă, înnebuneam că nu o mai puteam vedea. Vorbeam la telefon şi o rugam să mă lase să vin, iar ea refuza. Până la urmă, m-am dus fără voia ei.

Zilele au trecut şi am hotărât să mă întorc în Cipru, de unde venisem cu câteva zile înainte de a o cunoaşte. Am hotărât să plec pentru două luni, timp în care ea urma să-şi rezolve aşa-zisele probleme.

Eram la 2000 km, pe o insulă, aveam de stat cel puţin două luni. Şi mai aveam o problemă gravă – ea nu ştia nimic despre trecutul meu. Mă măcina tot timpul gândul acesta.

Îmi era frică să nu o pierd, m-am hotărât că o voi face când mă voi întoarce în ţară. Zilele au trecut, eu – în Cipru, ea – acasă. Stând mult pe internet, a descoperit una din minciunile mele. Era vorba despre o femeie cu care avusesem o aventură. M-a întrebat şi de atunci nimic nu a mai fost bine între noi.

Pentru mine, aproape că nu exista zi să nu plâng. O iubeam mult şi nu aveam putere să fac nimic ca să mă ierte. După ore întregi la telefon, situaţia devenise mai roz.

Peste două luni, m-am întors în ţară. Cum am intrat în casă, am sunat-o. Chiar în ziua aceea a reînceput să meargă la serviciu. Deşi certaţi, am insistat să ne revedem. Din acea zi şi până în prezent, aproximativ cinci săptămâni, am avut o relaţie cu certuri zilnice. Cu toate astea, o iubeam din ce în ce mai mult. Într-o zi, am început să ne destrăbălăm ca în zilele bune, am simţit nevoia să îi sărut tot corpul. Însă clipele astea nu au durat prea mult.

Într-o zi i-am spus totul despre mine, fără să-mi spună ceva a plecat spre staţie. Nu mă puteam opri din plâns. Am simţit-o că îi e ruşine cu mine şi, de asta, a plecat. Nu mai rezistam, simţeam nevoia să mă ţină în braţe.

Criza a durat aproape o oră

M-am dus după ea şi am rugat-o să mă ţină în braţe. Chiar aveam nevoie de asta, cred că era singura care mă putea ajuta, ea însă m-a refuzat. Era prea disperată. La aproximativ jumătate de oră, a acceptat. Am mers în apropiere pe o băncuţă. Am pus capul pe umărul ei. Nu mă puteam abţine, plângeam din ce în ce mai tare. Nu ştiu dacă am apucat să stau zece secunde în braţele ei că a început să facă o criză de nervi cum nu o mai văzusem niciodată. Aşa a continuat aproape o oră. Nu mă lăsa nici măcar să o ating. Mi-a spus că îi provoc silă şi mă ruga să plec. Îmi doream să mor, de data asta chiar mă simţeam că nu mai doresc să trăiesc.

A venit un autobuz şi a plecat. A decedat în urma unui atac cerebral peste câteva zile.

Denis