„Nu mă judecaţi. Dacă puteţi, faceţi un bine”

foto nadea roscovanuE trecut de miezul nopţii, dar nu pot adormi. Mă îneacă lacrimile uitându-mă la cel mic cum doarme fără griji. Are doar o lună şi jumătate din viaţa lui şi nu ştie că părinţii lui sunt neputincioşi în această lume.

Să-mi spun amarul de la început. Am rămas singură cu doi copii dintr-o căsnicie nefericită, alături de un om cu sânge rece. Cred că Dumnezeu mi-a dat putere ca să trăiesc cu primul soţ cu frică şi bătăi. Într-un sfârşit, am luat copiii de la el şi am fugit, pentru că nu mai aveam puteri să fiu înjosită, umilită şi maltratată. Nu mă iubea, mi-o spunea în faţă. Hotărâsem că nu voi permite nimănui să mă calce în picioare. Îmi strângeam la piept cei doi băieţei şi le-am promis că-i voi face fericiţi într-o zi.

După un timp, cel mai măricel mi-a pus o întrebare la care nu ştiam să-i răspund: „Mămico, tu lucrezi, lucrezi, dar noi avem o dorinţă. Du-ne la magazinul de tătici şi ne cumpără unul”. Mă durea sufletul pentru că ştiam că nu oricine poate să le devină un tată adevărat. Îmi doream ca Dumnezeu să-mi ofere un soţ bun, cu care să am o familie fericită.

Într-o zi, l-am întâlnit pe cel care a devenit tată pentru copiii mei, iar eu mamă pentru fetiţa lui. Ceea ce ne uneşte cu adevărat sunt copiii. Ei ne fac viaţa frumoasă. Pe 14 ianuarie curent, l-am adus pe lume pe cel de-al patrulea copilaş, comun. Pare să fie un eveniment de bucurie, dar suntem puşi la grea încercare. Soţul a rămas fără lucru şi a fost operat recent, fapt la care nu ne-am aşteptat. În Moldova noastră e greu să-ţi găseşti ceva de lucru stabil. Trăim greu, supravieţuim mai bine zis. Iau produse alimentare pe datorie de la magazin şi, când primesc pensia alimentară de urmaş a copiilor, de 600 de lei, o împart cum pot, dar nu ne ajunge. Vă daţi seama cum poţi trăi o lună de zile cu 600 de lei la 6 persoane! Vin copiii ameţiţi de foame de la şcoală. Vor dulciuri, fructe, o mâncare mai bună, căci orezul cu ceapă prăjită nu e aşa de gustos. Le fac ceai din crenguţe de gutui sau ce găsesc pe afară şi-mi plâng de milă.

Nu suntem o familie rea sau băutoare. Nu am făcut rău la nimeni, dar nu văd ieşire din această sărăcie. Soţul mai lucra cu ziua şi aveam de o bucată de pâine, dar iarna nu prea este de lucru.

Mi-e ruşine să ies din casă. Am împrumutat bani mai de la toţi ca să-mi încalţ copiii de iarnă sau să cumpăr un sac de cartofi. Acum nu mai avem nimic. Mai era un pachet de terci. Am ajuns la sapă de lemn.

Am fost şi la primărie, dar acolo mi-au spus că nu ne pot oferi ajutor. Ceea ce mi-e frică este să nu pierd pieptul pentru cel micuţ. Cu ce-l voi hrăni? Îmi privesc copiii şi nu mi se usucă ochii de durere. Stăm cu chirie, pentru că nu avem casa noastră şi nu ştiu mâine dacă voi mai avea putere ca să lupt pentru copiii mei în această ţară unde nimănui nu-i pasă de durerea cuiva.

E strigător la cer ceea ce ni se întâmplă şi mă rog până la pământ la toată lumea care ne poate ajuta cu ceva – o bucată de pâine, orice de mâncare şi noi le vom mulţumi.

Mi-e ruşine, dar nu ştiu încotro s-o luăm. Mă gândeam că degeaba trăiesc pe lumea asta, iar când îmi văd copilaşii zâmbind, am curaj să lupt cu viaţa aceasta grea.

Nu mă judecaţi. Dacă puteţi, faceţi un bine şi Dumnezeu vă va răsplăti.

Cu respect, familia Nadejda şi Savelie Ţurcanu, satul Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni, tel.: 0 248 62 721