„Nu m-am lovit de uși închise, mi le-am deschis singură”

Leta Popescu, regizoare, co-fondatoare a asociației Reciproca, Cluj. Fotografie de Adi Bulboacă

Interviu cu Leta Popescu,  regizoare, Cluj

– Dragă Leta Popescu, vă rog să-mi spuneți, când ați debutat în regie? Unde, cu ce spectacol?

Nu am un debut oficial căci am început încă din timpul facultății să montez. Spectacolele se suprapun cu examenele de master chiar dacă erau create în teatre profesioniste. Pot spune că debutul a fost în perioada 2013-2014. Printre primele spectacole se numără „Parallel” unde am avut rol de co-regizor și am lucrat într-o echipă mai mare la Fabrica de Pensule și „9 din 10” la Reactor de creație și experiment.  În Cluj.

– Ușile teatrelor, la început, erau închise pentru Dvs.? Sau aceste uși s-au deschis ușor ?

Nu m-am lovit de uși închise nicăieri, mai ales pentru că în Cluj lucram din timpul facultății, făcusem multe asistențe de regie în teatru, participasem la ateliere sau fusesem voluntar la diferite evenimente. Altfel spus, îmi deschisesem singură ușile, fiind o persoană destul de activă.

– În ce mod se pot manifesta tinerii regizori în România – au scene, locații, public?

Cred că se pot manifesta liber și cu curaj căci există și teatre, și locații alternative și public. Sigur, nu e raiul pe pământ. Dar, ca în orice alt domeniu, cu puțină determinare și prin muncă, îți poți găsi locul.

– Cum ați intrat în echipa Reactorului  de creație și experiment din Cluj? Cine a înființat acest teatru independent? Cine îl finanțează? Ce produce?

Reactor e un spațiu destul de bine structurat și chiar a devenit unul solid. Există oameni care scriu proiecte pentru finanțări, oameni care se ocupă de partea tehnică, alții se ocupă de repertoriu, sau de concept, de lărgirea publicului și așa mai departe. Totul a pornit de la ideea actorilor Oana Mardare și Doru Taloș care și-au dorit să creeze o alternativă pentru spectatorii clujeni, dar și pentru tinerii artiști care vor să creeze și să experimenteze. Au investit în renovarea spațiului și în achizițiile specifice unui astfel de spațiu și au căutat oameni creativi și interesați de fenomen. Așa am ajuns și eu în echipa lor. Am bătut palma pentru un prim spectacol, „9 din 10”, și am rămas în echipă de atunci. În curând împlinim 5 ani.

– De ce ați fondat asociația Reciproca? Ce face Reciproca?

Reciproca a fost înființată de mine și de colegii mei Lorand Maxim, Radu Bogdan și Lucia Mărneanu. Terminasem toți patru facultatea și aveam multe idei de proiecte interdisciplinare și educative. Așa încât ne-am apucat de treabă și am colaborat cu alte spații și alte asociații în proiectele noastre, Reactorul fiind chiar partenerul nostru principal la început. Sub îndrumarea colegului meu Lorand Maxim, Reciproca a creat o platformă complexă de ateliere, spectacole și dezbateri pe teme ce leagă arta de societate. Această platformă se numește Focus Atelier și a avut chiar la Chișinău o ediție specială.

– Ați abordat și texte ale unor dramaturgi basarabeni?

Am montat „American Dream” de Nicoleta Esinencu la Teatrul Național Cluj în 2015.

– Ce forme de teatru sunt agreate de tineret?

Cred că e o întrebare prea generală ca să pot răspunde. Tinerii nu sunt o specie aparte. Ca și adulții, au gusturi și gusturi.

– Cum ați ales piesa „Tatăl meu, preotul” de Gabriel Sandu pentru montare? Ați mai montat la Târgu Mureș? Cine v-a invitat? Actorii v-au înțeles îndată?

Piesa „Tatăl meu, preotul” a fost scrisă de Gabriel Sandu la Reactor, în cadrul unei rezidențe de scriere dramatică, intitulată Drama5. Mentorul acestei rezidențe era Alina Nelega, dramaturg valoros și cunoscut în România, care la ora aceea era și managerul Companiei „Liviu Rebreanu” de la Teatrul Național Târgu Mureș. Ea mi-a propus să montez textul la Mureș, eu am acceptat și am început lucrul. Cu echipa de actori am colaborat foarte bine, fără neînțelegeri sau conflicte. Ritmul de repetiții a fost unul foarte alert căci timpul era destul de scurt așa încât toată lumea a pus umărul la ridicarea spectacolului într-un mod profesionist.

– În scenografia la „Tatăl meu, preotul”, predominant e metalul. Ați optat pentru un spațiu rece, auster?

Da, împreună cu scenograful Tiberiu Toitan am hotărât că metalul e potrivit pentru acest spectacol. La început și sound-design-ul avea la bază sunete ascuțite de metal pe metal, dar între timp ne-am dat seama că e prea rece, prea auster. Muzica a venit ca un contrapunct al spațiului, fiind una feerică, liniștitoare.

– Piesa „Tatăl meu, preotul” de Gabriel Sandu a fost jucată la Chișinău, pe 24 septembrie 2018,  în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale. Cum s-au simțit actorii de la Târgu Mureș în Teatrul Național „M. Eminescu” (Sala Studio)? Cum i-a primit publicul?

Eu am mai fost la Chișinău, la același festival acum doi ani, cu spectacolul „Call It Art!” de la Teatrul Național Cluj. Anul acesta nu am mai putut ajunge, dar actorii mi-au transmis că a fost un public foarte călduros. Știam asta de data trecută și sper să nu se piardă prea curând spiritual cald al moldovenilor.

– Ce impresie v-a lăsat Chișinăul?

Chișinăul este un oraș foarte drag mie dar nu sunt la curent cu ce se întâmplă exact în oraș. Sunt doi ani de când nu am mai fost, dar aștept următoarea ocazie.

– Mulțumesc pentru interviu și vă mai așteptăm la Chișinău.

A dialogat Irina Nechit 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)