Nu-l poate uita, nu-l poate ierta

Liuba era al unsprezecelea copil, mezina în familia soţilor Olimpiada şi Vasile Negară, iar Niculai – al şaselea, era cu cinci ani mai mare decât ea. Născuţi la un an unul după altul, dormeau cu toţii pe cuptor. Părinţii îşi aveau patul lor de scânduri acoperit cu o saltea de paie, după sobă. Niculai o îndrăgise pe Liuba chiar din ziua în care s-a născut.

„Pe mine o să mă îngropaţi, iar tata o să facă puşcărie”

O lua în braţe când plângea, o legăna, o hrănea, îi schimba pantalonaşii. De la doi ani dormea alături de ea pe cuptor. Zilele treceau şi copiii creşteau. Să fi avut cinci ani Liuba, când Niculai i-a dat chiloţeii în jos şi s-a lipit strâns de ea. O săruta, o cuprindea şi aşa cuprinşi adormeau. La 13 ani, Niculai a făcut-o femeie. El avea 18 ani. S-au dus împreună după buruian pentru animale într-un lan de floarea soarelui. Au secerat mult mohor.

La un moment dat, el a culcat-o pe grămada de mohor, i-a sărutat cu lăcomie gâtul, apoi i-a ridicat rochia şi i-a sărutat sânii micuţi. Încremenită de spaimă, fata a scos un ţipăt abia auzit. El i-a acoperit gura cu sărutări nebune şi a cuprins-o strâns ca un turbat. O durere usturătoare a sfâşiat-o pe neaşteptate pe copilă şi ea s-a lăsat frântă în îmbrăţişările lui. După ce a posedat-o sălbatic, i-a spus: „Ai grijă să nu sufli un cuvânt mamei sau lui tata! Ştii cât de rău este tata, o să mă omoare în bătăi. Pe mine o să mă îngropaţi, iar el o să facă puşcărie”.

Îngrozită de cele auzite, fata a tăcut mâlc. Noaptea, pe cuptor, a mai încercat de câteva ori să o posede, dar ea s-a împotrivit cuprinsă de spaimă. Peste câteva zile, a târât-o în şopron, apoi, într-un lan de păpuşoi. Mereu aceeaşi avertizare – să nu spună un cuvânt nimănui.

Când era gata să-i spună mamei, îşi amintea de ameninţarea fratelui şi lucrurile rămâneau învăluite în taină. Peste trei ani, Niculai s-a însurat şi a lăsat-o în pace pentru totdeauna.

Şi-a tăiat un deget şi a picurat sânge peste cearşaful care trebuia jucat în faţa nuntaşilor

La 18 ani, Liuba era ca un trandafir ce îşi desface petalele. A venit şi ziua când l-a întâlnit pe Victor, un flăcău frumos care învăţase într-o clasă cu Niculai. Se întâlneau serile şi duminicile, furându-şi sărutări şi mângâieri pline de dragoste. Trăiau cele mai fericite clipe din viaţă, învăluiţi în tainica poezie a sufletului, trezită de fiorul iubirii. După o primăvară şi o vară cu strângeri de mână, priviri pătimaşe şi dulci sărutări, în toamnă s-au logodit, iar peste câteva săptămâni au făcut nunta. Bărbatul aştepta, cuprins de tulburare, acea revelaţie mistuitoare din noaptea nunţii, când Liuba i se va dărui toată, oferindu-i fecioria.

Farmecul emoţiilor ce le trăia Liuba se amestecau cu o nelinişte. Din teama să nu-l piardă, nu-i vorbise până la nuntă de tot coşmarul pe care îl trăise cu fratele. Acum încerca să alunge orice gând rău, dar în sufletul ei se plămădea o tulburare fără seamăn. Primea şi dăruia sărutări fierbinţi, vorbind despre viitorul lor plin de bucurii şi fericire, inima însă i se strângea la gândul că din clipă în clipă Victor va descoperi că nu este fecioară.

În clipa când el i-a zis: „Dă-mi voie să te fac femeie”. Ea s-a cutremurat şi pentru a mai trage de timp, i-a răspuns tulburată: „Încă nu, te rog!”. Până la urmă, tot acolo au ajuns, numai că dulcea aşteptare le-a fost distrusă. Dezamăgit, jignit, Victor i-a reproşat înciudat: „Căţeaua căţea rămâne!”.

Liuba povesteşte: „La vremea aceea, nu era ca acum. Fecioria era preţuită. Orice bărbat aştepta ceasul hotărâtor de care atârnă fericirea întregii vieţi intime. Victor m-a crezut fecioară, dar când a văzut că nu-i aşa, s-a întristat tare. Şi ca să nu se facă de ruşine, şi-a tăiat un deget şi a picurat sânge peste cearşaful care a fost scos şi jucat în faţa nuntaşilor. Din noaptea ceea, în casă s-a început buclucul. Am căzut în genunchi şi i-am spus cum s-au întâmplat toate. Parcă m-a crezut, însă după ce a stat de vorbă cu Niculai, a venit acasă foarte înrăit. M-a apucat de păr şi, târându-mă prin casă, răcnea: «Dumnezeii mătii, spune cu cine te-ai lins pe bot până la mine!». Plângeam şi îi spuneam adevărul, sunt născută în zodia Peştelui şi iubesc adevărul, dar el nu m-a crezut. Am convieţuit câţiva ani câine-câineşte şi, în cele din urmă, ne-am despărţit. M-a lăsat cu copil mic şi s-a însurat cu alta.

Peste câţiva ani, m-am recăsătorit, purtând durere sufletească şi revoltă. Nu mai aveam ce ascunde, i-am spus şi mamei, i-am spus şi lui tata. Nu m-au crezut. Bărbatul meu de-al doilea era bun prieten cu acest frate şi l-a rugat să ne cunune. Când i-am spus ce am avut de tras, a zâmbit: «Ce a fost a fost. Uită! Eraţi nişte copii atunci, dar sângele apă nu se face». Şi ne-a cununat, dar eu nu-l puteam vedea în ochi cum nu-l pot vedea nici acum”.

Adevărul a ieşit la suprafaţă

Anii treceau. Fiul Liubei creştea cuminte şi ascultător. Cel de-al doilea soţ o respecta, dar jăraticul de pe inimă nu se stingea. Cotinua să-l iubească pe Victor şi să-l urască de moarte pe Niculai care i-a distrus fericirea. Văzând că nimeni nu o înţelege, a prins a se duce pe la mănăstiri. S-a mărturist la mai mulţi călugări care o îndemnau să-l ierte că îi este frate şi va avea numai de câştigat. Nu poate uita, nu poate ierta. Liuba oftează: „L-am blestemat cu cuvinte grele. Într-un timp, am avut să-l pun la cale pe băiatul meu să îi strice măcar una din fete (are trei), aşa cum m-a stricat el pe mine. Dar am renunţat pentru că fetele nu poartă nicio vină. Dumnezeu e mare, le vede pe toate şi nu bate cu băţul.

De trei ani, le-a trimis boală şi lui şi soţiei sale, stau amândoi ţintuiţi la pat. Fetele sunt măritate prin satele vecine, bolnave şi ele, şi nu pot veni să-i ajute, iar fiul, căci are şi un băiat, s-a înfrăţit cu paharul şi nu-i nici rac, nici peşte. Soţia l-a lăsat şi a plecat peste hotare, iar el umblă a nimănui prin sat. La îndemnul preotului, m-am dus şi i-am îngrijit o lună pe amândoi. Cu greu s-a aşezat în genunchi şi mi-a cerut iertare, le-a spus şi copiilor cu ce a greşit, i-a spus şi lui Victor. Oricum, nu-l pot vedea în ochi. L-am urât şi îl urăsc. I-am spus că degeaba îşi face cruce şi se roagă lui Dumnezeu că nici Dumnezeu, care iartă mult, pe el n-o să-l ierte şi nici la moartea lui n-o să mă duc”.

O bună bucată de zi i-am ascultat povestea de viaţă a Liubei Laiu. Mi-a spus că i-ar trebui câteva zile şi câteva nopţi ca să mi le spună pe toate. Lucrul de care se bucură cel mai tare e că Victor măcar acum, la bătrâneţe, a înţeles că nu l-a minţit. Ieşind pe uşa redacţiei, a accentuat: „Multe am iertat în 66 de ani trăiţi până acum, dar pe fratele Niculai nu-l pot ierta”.

P.S. După ce au citit în „Jurnal” „Ultimul vals al lui Nicolae Gusacinschi”, preşedintele raionului Soroca, Victor Său, şi preşedintele raionului Drochia, Marian Andrei, aflând că Nicolae visează de mult la un calculator, luni, de sf. Nicolae, stil vechi, au mers şi i-au îndeplinit dorinţa – i-au  cumpărat un calculator, nu pe bani publici, ci pe bani proprii. De unde daţi, să vă dea şi Domnul, stimaţi preşedinţi!

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.