„Nu cred că românii din R. Moldova pot constitui o nouă naţiune romanică viabilă”

 

Interviu cu istoricul Nicolae-Şerban Tanaşoca, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti

_DSC9864prof istoriefoto- nadea roscovanu

– Stimate Domnule Tanaşoca, cercetând romanitatea balcanică, aţi studiat cronica dispariţiei unei naţiuni. Ce şanse au etnicii români din Republica Moldova să existe separat de Patria-mamă?

 Nicolae-Şerban Tanaşoca s-a născut într-o familie de aromâni. A studiat filologia clasică la Universitatea din București, luându-și licența în 1964, iar doctoratul în 1979. Este profesor la Universitatea Națională de Arte din București și director al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Între lucrările sale se pot menționa o antologie comentată de studii asupra literaturii bizantine, traduceri din literatura elină (Platon), bizantină (Diaconul Agapet, Vasile I Macedoneanul) și neogreacă, lucrări consacrate istoriei aromânilor etc.

Romanitatea balcanică nu constituie şi nu a constituit niciodată o naţiune romanică aparte de naţiunea română. Ea este formată din grupuri de origine românească, răzleţite cândva din corpul comun al romanităţii danubiene, în proces de extincţie de mai multe secole, prin integrarea ei, benevolă ori silnică, în naţiunile dominante aloglote şi alogene, care au imprimat caracterul lor etnic statelor construite de ele în Balcani (Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania).

Românii răzleţiţi din Balcani au putut, la un moment dat, să opteze pentru integrarea lor în naţiunea politică română, prin educare în şcolile întreţinute în Balcani de statul român şi apoi, prin imigrarea în România.
Românii din Republica Moldova, rupţi prin violenţă din corpul naţiunii politice şi din statul naţional din care au făcut parte până la 1812 (cei din Bugeac au revenit în acest corp de la 1856 până la 1878 şi au participat la crearea statului român unitar), au astăzi posibilitatea să aleagă între a constitui o autentică naţiune, alta decât cea română, asemenea francofonilor, germanofonilor sau italofonilor elvetici ori francofonilor valoni belgieni, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a redeveni o componentă a naţiunii politice române, dacă împrejurările politice vor permite aşa ceva. Personal, nu cred că românii din Moldova pot constitui o nouă naţiune romanică viabilă. Încercările de a-i transforma pe ei şi limba lor în altceva decât sunt au eşuat.

– Cum explicaţi înapoierea popoarelor din Balcani, inclusiv a românilor, în raport cu popoarele occidentale?

După părerea mea, sunt doi factori istorici care au rupt lumea balcanică de lumea europeană occidentală, creând discrepanţe frapante de nivel de civilizaţie, de mentalitate şi de habitudini între cele două zone geo-istorice, aş zice între cele două componente ale creştinătăţii, fără a reuşi să le distrugă însă total unitatea de esenţă, originară şi aspiraţia la reintegrare: cel dintâi a fost dominaţia Imperiului Otoman, parazitar, cel de al doilea – regimul comunist impus de imperiul sovietic, totalitar.

– În cadrul discuţiei pe care am avut-o la Chişinău, mi-aţi spus că ortodoxia nu a jucat niciun rol în această înapoiere. Şi atunci cum explicaţi faptul că, potrivit statisticilor de la sfârşitul secolului XIX, la capitolul alfabetizare, popoarele ortodoxe erau cele mai puţin alfabetizate? Chiar şi cele care nu au fost în componenţa Imperiului Otoman.

După ştiinţa mea, Imperiul Bizantin, cea mai strălucită formaţiune politică de religie creştină ortodoxă, a fost, cel puţin până în secolul XIII, dacă nu până la încheierea mileniului său de existenţă, net superior cultural Occidentului. Când au intrat în Constantinopol, în vremea lui Alexie Comnenul, cruciaţii occidentali îşi băteau joc de bizantini, maimuţărind actul scrierii! Cavalerii apuseni nu erau toţi foarte alfabetizaţi. Şi nici foarte civilizaţi. Ei au cerut, de pildă, bizantinilor să practice ordaliile ca procedură judiciară, era vorba ca eventualii doi împricinaţi să-şi bage mâinile în foc, iar acela a cărui mână avea să ardă să fie vădit prin aceasta vinovat de necinste. Bizantinii au respins procedura, declarând ritos: Aristotel susţine cu dreptate că orice materie organică este distrusă de foc, a practica ordalia înseamnă a-l sfida pe Dumnezeu care a aşezat această rânduială naturală.

În materie de împărţire a dreptăţii, noi ne conducem după legi scrise în Coduri şi recurgem la judecători numiţi de împărat. Vă reamintesc că primele Universităţi din Europa, frecventate şi de unii viitori umanişti occidentali, ca Francesco Filelfo, au fost bizantine, constantinopolitane şi ortodoxia era confesiunea mărturisită de majoritatea profesorilor. Un amănunt picant: la Universitatea imperială din Constantinopolul ortodox nu se preda teologia, ci numai artele liberale din clasica paideia greco-romană (gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, muzica şi astronomia), teologia era exclusiv de competenţa Şcolii patriarhale. Bizanţul ortodox a salvat şi a transmis Europei în zorii Renaşterii patrimoniul culturii clasice eline şi al Patristicii răsăritene, conservat în manuscrisele din bibliotecile lui publice şi particulare.
Un mare bizantinolog francez, Paul Lemerle, a încercat să definească succint ce anume datorează civilizaţia europeană apuseană Bizanţului. El identifica următoarele bunuri: Statul, Dreptul, Cartea şi Politeţea.

– Printre femeile popoarelor ortodoxe, în aceeaşi perioadă, ştiinţa de carte era cel mai puţin răspândită. Cum explicaţi această realitate?

Mă tem că Occidentul nu a numărat de-a lungul secolelor tot atâtea femei savante câte Bizanţul ortodox. Amintesc câteva nume ilustre: poetesa Casia sau Icasia (810–865), principesa Ana Comnena (1083–1153), împărăteasa Maria de Alania (1055/1058 – post 1103), împărăteasa Teofano (960–991), soţia lui Otto al II-lea, împăratul Apusului, cea care a introdus furculiţa la mesele europenilor occidentali. În ce priveşte analfabetismul absolut – lipsa totală a cunoştinţelor de scriere şi citire – şi analfabetismul funcţional – cum este numită lipsa de comprehensiune exactă a ceea ce reuşeşti să citeşti sau silabiseşti – statisticele pe care le cunosc înregistrează un declin îngrijorător al „alfabetizării” în ultimul deceniu atât în Europa de Răsărit, cât şi, lucru foarte grav, în Uniunea Europeană şi în Statele Unite ale Americii. Nu ortodoxia este vinovată de analfabetizare, dimpotrivă, Biserica ortodoxă i-a alfabetizat pe slavi.