„Nu au existat sărbători de iarnă în condiţii mai triste ca cele din Siberia” // Crăciunul în Gulag

În anii ’50, repartizaţi în barăcile din Siberia, moldovenii trăiau cu amintirea sărbătorilor de iarnă de acasă. Aburi de pâine proaspăt scoasă din cuptor, ritualul sacrificării porcului, mirosul de şoric şi cârnăciori, despre toate acestea vorbeau în şoaptă plecaţi peste oalele cu supă de coji de varză uscată mestecată cu dramul de pâine neagră de secară. Visau la timpuri în care vor avea parte de sărbători frumoase.

Svetlana Corobceanu

După şase decenii, oricât de copioase n-ar fi mesele de sărbătoare ale foştilor deportaţi, pe acestea rămân spaţii goale unde îşi fac apariţia farfuriile cu terci siberian şi un coltuc de pâine cleioasă. „Nu-mi mai ajung puteri pentru amintirile din acele zile”, ne spune Claudia Postică, pensionară din mun. Chişinău, deportată în 1949 în localitatea Urai, regiunea Tiumen.

Colindul morţii

Era cea mai mare dintre cei cinci fraţi, ajunşi în Siberia alături de mama lor. Au fost cazaţi într-o baracă alături de alte 20 de familii de moldoveni. „Pe 26 decembrie 1949, la câteva zile după ce am ajuns în Siberia, mama s-a stins din viaţă. Nu au existat sărbători de iarnă în condiţii mai triste ca cele de acolo. Am îngropat-o pe 31 decembrie, într-un cimitir în care existau două morminte. Al mamei era al treilea. Câţiva bărbaţi din Moldova s-au chinuit timp de două zile să-i sape groapa, afară era un ger de peste 40 de grade. Dar am vrut să o îngropăm creştineşte”, ne spune femeia.

„Eu şi sora mai mică nu aveam cu ce ne încălţa. Ne-am legat picioarele cu şumuiage de fân şi cârpe. Ne-am urcat în sanie alături de mama şi am mers spre cimitir”, îşi aminteşte chinurile de atunci fratele Claudiei Postică, Ion Mârzenco, azi în vârstă de 74 de ani. Când nu mai puteau de foame îşi aminteau de sărbătorile de acasă, tata tăia porcul, mama cocea un cuptor de pâine…

„Doreau să lichideze credinţa din noi”

„Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi, lângă boi vă adunaţi!…” sunt câteva din cuvintele pe care mi le amintesc acum, umblam cu uratul când eram mici, la Tătăreşti, înainte de a fi deportaţi în Siberia. Am fost deportaţi din cauza că tata a fost primar pe timpul românilor, am fost declaraţi duşmani ai poporului. Nu aveam dreptul să pomenim de sărbătorile religioase în Siberia”, îşi aminteşte Ion Mârzenco.

În una din zile, cei cinci fraţi s-au adunat şi i-au scris o scrisoare tovarăşului Stalin. Anterior, JURNAL a dat publicităţii acest răvaş scris de Ionel, copilul de 14 ani. Îl implorau pe Stalin să-şi plece auzul la rugămintea lor. „Nouă ne vine foarte greu aici. Vrem să învățăm, dar nu avem posibilitate. Suntem nevoiți să muncim la tăiatul pădurii, căci nu are cine să ne asigure cu hrană. Sora mai mare nu lucrează. Ea s-a îmbolnăvit grav de când a murit mama. Nu poate lucra și am decis cu fratele să o ajutăm. Dar cu ferăstraiele acestea abia de ne târâm picioarele prin pădure. Pădurea ne omoară. De ce trebuie să pătimim noi pentru tata”, se întrebau copiii. N-au primit răspuns la scrisoare. Abia după şase decenii au descoperit răvaşul în dosarele din arhivă. Acesta avea mai multe parafe „secret” ale şefilor KGB-ului care au examinat-o.

Deciziile autorităților pe marginea scrisorii au fost „otkazati” (a se respinge – n.r.). „Revelionul îmi mai aminteşte de acel ochi topit în gheaţa singurului geam al baracei în care locuiam. Dincolo ningea. Era frig, eram bolnavă. Fraţii rufoşi abia de se zăreau din zăpadă în timp ce se întorceau de la tăiatul pădurii…”, ne mai spune dna Claudia.

The following two tabs change content below.