Nu am putut să îl iert

RELAŢIE //

O poveste de dragoste, asta este ceea ce vreau să vă povestesc acum. Majoritatea vorbim despre iubirile noastre. O iubire începută în adolescentă, la liceu, pe băncile şcolii, ce poate fi mai frumos? Ne-am cunoscut la o oră de baschet, soarta a făcut să ne îndrăgostim la prima vedere.
O dragoste sinceră de copii care aveau aproape 20 de ani, o dragoste în care am fost doar noi doi, ceva unic. Îmi amintesc prima noapte de dragoste din viaţa noastră, m-am dăruit lui, s-a dăruit mie, niciunul dintre noi nu a fost cu nimeni până atunci, ce putea fi mai frumos. O poveste de basm, eram nedespărţiţi peste tot, eram tot timpul unul în braţele altuia, ne sărutam, vai ce săruturi lungi, nu credeam că ne poate despărţi cineva.

O lume în roz

Peste tot vedeam inimioare, era o lume atât de roz. Când îl priveam, tremuram de fiecare dată, nu credeam că poate exista o iubire atât de intensă. Mă credeam cea mai norocoasă de pe pământ, eram atât de fericită şi, de câte ori puteam, nu ezitam să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a binecuvântat cu o astfel de iubire.

Anii au trecut, vreo doi-trei, iar povestioara noastră a început, încetul cu încetul, să îşi schimbe culoarea, să primească acea tentă gri. Era cea mai cumplită durere să văd cum această iubire binecuvântată începe să degradeze.

Primele reproşuri

Ca să fiu mai exactă, el s-a schimbat, nu mai era cel pe care îl cunoscusem, nu îmi venea să cred, au început primele jigniri, cât m-au durut, câte lacrimi vărsate, pe el îl simţeam pasiv la tot ce se întâmpla. A doua cauză… au început să intervină persoane între noi, părinţii lui, a trebuit să accept alte înjosiri, reproşuri că nu sunt suficient de bună. Iar eu, care spuneam că nimeni şi nimic nu ne poate despărţi, eram contrazisă.
Începusem să îmi pun semnul întrebării, au trecut ani, totul devenea aproape negru. În felul acesta, am încercat să pun punct la tot. După trei ani şi după ce a văzut că m-a pierdut, că pot să mă desprind, a zis că nu poate trăi fără mine, că se distruge, că sunt viaţa lui. Eu însă nu mai credeam în nimic.

În felul acesta, ne-am despărţit, şi cum orice poveste se termină cu bine, ne-am împăcat, am decis să îl iert, mi-am zis că aşa e mai bine, îl iubeam, nu puteam trăi fără el, clipele frumoase erau atât de multe, nu aveam puterea să renunţ la ele. Devenisem din nou fericiţi, îi mulţumeam lui Dumnezeu că totul a revenit la normal, simţeam din nou că plutesc, viaţa devenise pentru mine ca un dans în doi, doar noi.

Chin fără sfârşit

Acest dans a durat câteva zile ca apoi să aflu că el a avut pe cineva în timpul în care am fost despărţiţi. Nu mai eram singura din viaţa lui. Atunci a venit sfârşitul lumii pentru mine, nu am crezut că se poate întâmpla o asemenea tragedie.

Explicaţiile au fost că nu putea trăi fără mine, vroia să facă ceva să mă uite, însă şi-a dat seama că este în zadar. Răspunsul nu m-a mulţumit. A transformat acel basm într-un coşmar din care nu mă mai pot trezi. Sunt prinsă în el. Am rădăcini şi nu sunt înţeleasă de nimeni. Oamenii au devenit reci, ştiu să dea sfaturi că nu ar fi mare lucru, că viaţa nu este roz.

Povestea continuă, a mai trecut un an. Acei doi copii de liceu sunt acum, parcă peste noapte doi, adulţi, ne-am maturizat fără să cerem asta. Nu îl voi ierta niciodată, nici nu se poate. A distrus ce era mai frumos, unitatea, care îi dădea o notă de sfinţenie relaţiei. Nu pot spune decât că ar fi fost frumos că a doua întâmplare să nu se petreacă, povestea ar fi bătut orice film. Continuarea nu o ştiu, poate va mai fi, dar viaţa mea  acum este doar un chin fără sfârşit.

The following two tabs change content below.