Noul Bizanţ şi noul Califat Arab

Nu ştiu cum se numeşte asta în clasificarea sociologilor (eu i-aş zice îndoctrinare hard), dar îmi aminteşte de manipulările liniare – ca un drum de fier – ale ideologilor sovietici. Zilnic ni se amintea că lumina e de la Răsărit, că Occidentul e războinic şi putred (contradicţie în termeni, dar mai contează?), iar capitalismul (sursa răului absolut) e mereu pe cale de prăbuşire.

S-a prăbuşit, totuşi, comunismul, cu tot marele lagăr de concentrare, numit, în limbajul de lemn al vremurilor rigide, „lagărul socialist”. Se părea că a murit, împreună cu el, propaganda. Urmărim însă o resurecţie grosolană – ca pentru proşti – a aceloraşi metode precare. Îndoctrinarea se produce pe matricea minţilor traumatizate de prejudecăţile din tenebrele mintale ale „lagărului socialist”.

Nu sunt un consumator de televiziuni. Mai curând butonez, oprindu-mă la vreun buletin de ştiri; la vreo emisiune culturală; la vreun film de care toată lumea ştie, dar mie mi-a scăpat. Butonând absent, mă opresc la un fel de „sinteză” de la „ORT” („Vosskresnoe vremea”), transformată în „lecţie de istorie a civilizaţiilor”, cu elemente de film de acţiune, de istorie şi de actualitate – tot tacâmul!

Ştirea e despre bombardamentele ruseşti din Siria (transmise cu entuziasm, urmărind căderea bombelor: turism de război, versiune televizată). Urmând tradiţia filmului „despre război”, cu confruntările dintre „bine” şi „rău”, intervine momentul zeificării. Fotografia care îi prezenta pe eroii-salvatori Erdoğan, Rohari şi Putin (în centru) este asociată cu fotografia învingătorilor în cel de Al Doilea Război Mondial: Churchill, Stalin, Roosevelt. Cei trei magnifici care au salvat lumea. Nu mai conta că cel din mijloc era unul dintre cei care declanşaseră măcelul mondial. Şi nu mai contează, vorba vine, că bieţii sirieni, fugind de măcel, nu se ascund în Rusia, Turcia sau Iran, ci tot în blestematul Occident îşi caută salvarea!

Dar atunci când aceste „lecţii de asianism” sunt transmise la un post cu acoperire naţională în RM, televiziune ce aparţine preşedintelui partidului care guvernează, ce mai rămâne din retorica „europenistă” a actualei puteri? Cum tolerează Europa acest val de propagandă antioccidentală, transmisă de televiziunea cu cea mai mare acoperire, a unui stat asociat UE?

Trei dictatori actuali pe post de mântuitori ai lumii e o imagine oribilă în sine. Filmul ia apoi, ca de la sine, o turnură fundamental(ist)ă, o lecţie de istorie: civilizaţia şi-ar avea punctul de pornire în Asia. Mesopotamia, Bizanţul, Califatul Arab – iată reperele ei, nu „întunecata” Europă. Faptul că bătrânul continent ar pretinde să fie azi centrul civilizaţiei moderne e privit nici nu cu ironie, ci cu sarcasm şi dispreţ. Uitând că marea cultură rusă (fapt probat, nu hiperbolă ocazională) e de sorginte europeană şi e construită pe model european.

De ar fi un punct de vedere al unui istoric, ar fi de înţeles: în istorie, vechile civilizaţii orientale sunt bine cunoscute (dar cineva, mergând mai departe, va găsi leagănul omenirii în Africa). „Analistul” politic bate însă în altă parte: Europa nu ar trebui să se dea mare şi să pretindă la rolul civilizator coagulant.

Or, asta sugerează (şi testează, probabil, feedbackul) că Rusia, pedalând tot mai intens pe dimensiunea asiatică, vrea să creeze un nou centru al lumii. Împreună cu Siria, Turcia şi Iranul. O nouă Axă. Un nou construct al unei noi „rase ariene”. Mai soft, „lecţia” e un ghid de construire a „perspectivei euro-asiatice”: un Bizanţ aliat cu un Califat. Culme a civilizaţiei moderne.

Nu cred că telespectatorul a intrat în detalii privind civilizaţiile arabe. Dar înjurăturile la adresa Europei, rostite nu doar cu patimă, ci şi cu ură, le-a prins. La timpul lor, acestea vor fi solicitate. Pe fundal, cuiva îi pică bine declaraţia lui Igor Dodon, care propune să se renunţe la aspiraţiile europene în favoarea integrării [euro] asiatice: „Revenirea la parteneriatul strategic real cu Rusia este o necesitate dictată de moment.”

Am putea să nu comentăm. Rusia îşi construieşte tot mai intens un parcurs în afara Europei, adunând simpatizanţi (adevărat, cei mai mulţi din zona ţărilor-paria şi a dictatorilor care au probleme cu justiţia internaţională) şi construind un nou „lagăr” de aliaţi.

Dar atunci când aceste „lecţii de asianism” sunt transmise la un post cu acoperire naţională în RM, televiziune ce aparţine preşedintelui partidului care guvernează, ce mai rămâne din retorica „europenistă” a actualei puteri? Cum tolerează Europa acest val de propagandă antioccidentală, transmisă de televiziunea cu cea mai mare acoperire, a unui stat asociat UE?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)