Noua strategie secretă a ruşilor în chestiunea transnistreană

Aproape nimeni nu m-a crezut atunci când în acest colţ de pagină am încercat să demontez ipotezele alarmiste potrivit cărora asupra Republicii Moldova ar plana spectrul unei federalizări iminente.

După negocierile confidenţiale din Bavaria şi anunţul premierului Vlat Filat că Angela Merkel va vizita Chişinăul, mass-media de la Chişinău a intrat în panică.

Există lucruri mai încurcate decât federalizarea

Speculaţiile apocaliptice au avut efectul bulgărului de zăpadă, crescând în intensitate de la o zi la alta. Pe neprins de veste însă, am primit confirmarea veridicităţii punctului meu de vedere de unde mă aşteptam mai puţin. Cu Vladimir Socor de la un timp încoace am avut mai multe clinciuri în ceea ce priveşte evoluţiile politice interne din Republica Moldova. Totuşi acesta poate fi învinuit de orice, numai nu de necunoaşterea problematicii transnistrene. În plus, de-a lungul anilor, a demonstrat că este un adversar consecvent al federalizării Republicii Moldova. Dar şi al încercărilor Rusiei de a aduce din nou Chişinăul pe linie. De unde şi impresia că el era să fie primul care ar fi sunat alarma dacă ar fi existat un pericol real. Dar nu era cazul.

Acum două zile, într-un interviu pentru „Europa Liberă”, Vladimir Socor a spus două lucruri lămuritoare care, în fond, reiau aproape întocmai afirmaţiile noastre de vinerea trecută şi de la finele lunii iunie în care arătam că zvonurile potrivit cărora Berlinul cot la cot cu Moscova ar forţa federalizarea Republicii Moldova sunt nişte ordinare tentative ruse de intoxicare şi descurajare a opiniei publice.

Mai întâi, zice Socor, nimeni în Occident nu face presiuni asupra Chişinăului să accepte federalizarea. Avantajele ar fi minime, iar pierderile totale. Mai apoi, consideră el, orice tip de federalizare ar însemna pur şi simplu dizolvarea statului. Şi are perfectă dreptate.

Aşa cum arăta şi subsemnatul la sfârşitul săptămânii trecute, federalizarea în condiţiile noastre ar echivala cu distrugerea Republicii Moldova ca stat democratic şi înlocuirea lui cu un conglomerat ruso-moldovenesc, ceea ce ar însemna, de fapt, apariţia la Prut a celui de-al doilea stat rus. Asta înţelege orice om cu scaun la cap. De aceea, nu se pune problema unei federalizări „pe banii lui Merkel”, după cum s-au grăbit să insinueze unii jurnalişti. Există însă şi alte lucruri nu mai puţin încurcate decât federalizarea.

Tiraspolul fără Jack Spintecătorul

Din păcate, Republica Moldova, eufemistic vorbind, nu poate plăti preţul reîntregirii sale teritoriale. Transnistria costă scump. Regiunea separatistă este o enclavă strategică a Kremlinului. Un cap de pod rusesc la frontiera UE şi NATO. Dar şi o sulă în coasta Ucrainei. O preţioasă monedă de schimb în jocurile geopolitice ale lui Vladimir Putin.

Germania, în special, şi Occidentul, în general, ar putea oferi însă ceva în schimb. Propunerea Berlinului, după cum arată şi Vladimir Socor, de a crea un Comitet UE-Rusia pentru a gestiona securitatea pe continent, poate fi foarte atrăgătoare pentru Kremlin. Anterior, Angela Merkel a sugerat că în schimbul retragerii trupelor ruse şi al unei tutele germane asupra regiunii separatiste, Moscova ar putea beneficia de o asistenţă substanţială în vederea modernizării sale.

Întrebarea este însă, câte cedări sunt dispuşi să facă ruşii în schimbul ofertei germane? Nu prea multe. Strategia secretă a Moscovei şi Tiraspolului este să lustruiască imaginea administraţiei separatiste din stânga Nistrului pentru a obţine mai târziu recunoaşterea internaţională a acesteia. Tocmai de aceea, Kremlinul s-a dat de ceasul morţii ca să-l îndepărteze de la putere pe Igor Smirnov a cărui reputaţie în Occident nu era mai bună decât cea a lui Jack Spintecătorul.

Şevciuk se fardează ca să cumpere independenţa regiunii

Şevciuk îşi fardează acum look-ul, acceptând să detensioneze relaţiile cu autorităţile de la Chişinău, să deblocheze circulaţia liberă între cele două maluri pentru a le demonstra germanilor, dar şi aliaţilor acestora că el nu-i un ucigă-l crucea, ca Smirnov, ci un politician civilizat cu viziuni moderne care nu vrea altceva decât binele Transnistriei. Şeful administraţiei de la Tiraspol şi strategii lui de la Moscova speră să obţină astfel recunoaşterea internaţională a independenţei regiunii rebele, plătind Occidentului pentru legitimarea ei cu evacuarea trupelor ruse.

Puţini au observat, de altfel, că acum câtva timp, Şevciuk a lăsat să se întrevadă că în anumite împrejurări retragerea trupelor şi muniţiilor ar putea fi posibilă. Pe de altă parte însă, el nu oboseşte să reitereze că nu concepe o altă soluţie a diferendului decât cea care ar bate în cuie independenţa autoproclamatei republici nistrene.

Aşa fiind, în ciuda noului climat de încredere reciprocă dintre Chişinău şi Tiraspol, poziţiile lor în ceea ce priveşte reglementarea politică a conflictului rămân diametral opuse. Până una-alta, nici un compromis nu se întrezăreşte. Singurul lucru promiţător, care a început să iasă în evidenţă de la o vreme, este realismul tot mai accentuat al Occidentului.

Partenerii noştri din UE şi de peste Ocean îşi dau seama că în condiţiile în care timp de două decenii cele două maluri au trăit separat şi s-au centrat pe filozofii de viaţă practic ireconciliabile, între ele există prea multe diferenţe ca să li se impună acum un concubinaj în formatul unui stat federal comun. De aici mai rămâne doar un singur pas de făcut până la un divorţ civilizat.

Petru Bogatu

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu