NOTIŢE SUBIECTIVE // Părinții prietenilor mei…

În anul care s-a scurs, am deplâns, împreună, și alături de prieteni și colegi de-ai mei, despărțirea de părinții lor… Am avut impresia că s-au dus la ceruri mult mai mulți părinți ca în alți ani, mai mulți ca oricând…

Mama lui Iurie și Alecu Reniță, Lidia Reniță din Abaclia;

Tatăl Minodorei Mazur, Valentin Arvinte din Baxani;

Mama lui Valeriu Saharneanu, Ana Saharneanu din Cuizăuca;

Mama lui Sandu Canțâr, Larisa Canțâr din Sălcuța;

Tatăl lui Iurie Scutaru, Vasile Scutaru din Căpriana;

Mama Elenei Butucel, Elizaveta Uncu din Isacova;

Mama Stelei Odobescu, Vera Vasiliev din Chişinău;

Mama lui Vasile Costin, Maria Costin din Vorniceni;

Mama Alei Stâncaru, Lina Stâncaru din Ștefănești;

Mama Nataliei Ubeivolk, Efimia Ubeivolk din Chișinău;

Tatăl lui Vladimir Ubeivolk, Ilie Ubeivolk din Chișinău;

Mama lui Andrei Brăiescu, Maria Brăiescu din Fundul-Galbenei…

Cu fiecare dintre ei, mi-am condus încă o dată propriii părinți, m-am reîntors în copilărie și în adolescență, pe când aveam Mamă și Tată și nu realizam ce fericire e să ai ambii părinți în viață, alături de tine…

Se zice că ne maturizăm atunci când nu mai avem părinți. Eu cred că îmbătrânim brusc atunci când pleacă unul dintre părinți. Oricât de maturi am fi, suntem luați prin surprindere și paralizați de șoc. Când ne mai revenim, rămânem dominați de o frică permanentă – mai devreme sau mai târziu va pleca și cel de-al doilea părinte, ceea ce până atunci ni se părea imposibil, sau posibil, dar într-un viitor foarte îndepărtat…

De cele mai multe ori, ne sufocăm în remușcări și rămânem terorizați de întrebări chinuitoare și obsedante la care nu putem găsi răspunsuri…

Într-un sfârșit, reușim să înțelegem rostul. Părinții noștri mor pentru noi, ca noi să putem învăța ceva din viața și din moartea lor. Să ne însușim Lecția și să ne continuăm viața, dar altfel decât am trăit până atunci… Să aplicăm în practică ceea ce am învățat de la ei. Să învățăm să fim pe cont propriu. Să ne trăim viața și, în locul lor, să ținem cont de ei și de ce și-ar fi dorit ei…

Să ne creștem copiii și nepoții așa cum au făcut-o ei, și astfel să asigurăm continuitatea neamului, dar și să ne verificăm cunoștințele și deprinderile… Pentru că știm, orice am face – ei ne privesc de Sus și ne aprobă sau ne dezaprobă…

În anul care s-a scurs au plecat dintre noi mulți colegi-ziariști, scriitori, oameni de cultură, parcă mai mulți decât în alți ani. Unii au reușit să-și realizeze crezul, alții doar și l-au formulat, alții n-au reușit nici asta.

Nadia Luchian, Alecu Mocanu, Raisa Pagoni, Anton Uncuță, Tatiana Sofronovici, Tudor Arnăut, Anatol Ciocanu, Eugen Georghiţă, Alexei Leahu, Gheorghe Dodiță, Mihail Dolgan, Tamara Darie, Natalia Reaboi, Lenuța Șarcov… Unii foarte tineri sau relativ tineri, alţii, la poalele senectuţii – toți au pierdut lupta, lăsând în urmă proiecte pe care cineva trebuie să le continue – fie copiii lor, fie discipolii. Dar, mai întâi, aceștia vor trebui să însușească Lecția ce le-a fost dată…

Au plecat seniorii noștri dragi, ultimii mohicani…

Nea Glebus Sainciuc, „paznicul Chișinăului”, cum își zicea el.

Aristocratul Aureliu Busuioc, cel plin de lecturi, de talent și de sarcasm…

Nea Valentin Mândâcanu, înainte-mergătorul care, la timpul oportun, a scris „Cuvântul potrivit la locul potrivit”, și „Veșmântul ființei noastre”.

Virginia Hodorogea, basarabeanca de la Sibiu care a reușit să aducă la Chișinău, prin publicația „Foaia Poporului”, spiritul autentic al ASTREI istorice…

I-am cunoscut, am stat alături de ei, ni s-au părut atât de accesibili…

După ce pleacă și nu-i mai avem alături, adunăm fiecare vorbă și fiecare gest de-al lor, le interpretăm și le reinterpretăm ca să pătrundem mesajul… Cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi, Anatol Codru vorbea foarte senin despre pregătirea lui de ducă: „Mi-am cumpărat un rând de straie noi, o cămașă frumoasă, și le-am pus acolo, să aștepte. Sunt gata de plecare oricând. Nu vreau tristețe. Să cântați. Să vorbiți despre mine și să cântați…”

Adesea, luăm asemenea vorbe drept testament, și le tot răstălmăcim. Dacă avem puțin noroc, reușim să găsim sensul de dincolo de ele…

Fiecare dintre ei a servit drept o lecție de viață pentru cei apropiați. Uneori, am vrea să-i întoarcem pentru o clipă, să-i întrebăm ceva… Acceptăm cu greu faptul că rostul plecării lor este ca noi să ne însușim Lecția.

Ne-o însușim oare?

Valentina BUTNARU

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău