Norocul ia de fiecare dată chip diferit

Serafim Madan are acum 42 de ani. După armată, s-a însurat cu o femeie din Chişinău mai mare ca dânsul. Nu a făcut-o din dragoste, vroia să se aranjeze cu traiul în capitală şi, ca să aibă unde locui, s-a gândit că o ieşire din situaţie ar fi doar căsătoria.

De la interes la dragoste

Elena fusese o dată măritată. Era cu şapte ani mai mare ca dânsul şi avea o fetiţă care mergea în clasa întâi. A fost o femeie cumsecade, au trăit bine. Şi unul, şi altul erau strângători. Şi-au adunat avere, aveau maşină, vilă. Au modernizat apartamentul din oraş că îţi era mai mare dragul să trăieşti în el.
N-a avut copii cu Elena. S-a întâmplat că femeia era bolnavă, dar bărbatul s-a legat de copila ei şi o răsfăţa de parcă ar fi fost a lui de când lumea. Şi părinţii lui erau bunici pentru fetiţă, că soţia nu avea rude. Fiind părăsită de mică, crescuse pe la case de copii şi, deşi a încercat să-i dea de urmă, nu şi-a mai găsit mama.
Când s-au cunoscut, Elena era contabilă la o întreprindere. După măritiş, s-a angajat ca vânzătoare la un magazin mai aproape de casă, ca, la ora mesei, să poată trage o fugă să vadă ce face fiică-sa şi să gătească ceva până îi vine soţul de la serviciu. Deşi, la început, această căsătorie fusese doar din interes pentru Serafim, până la urmă, a ajuns să-şi îndrăgească soţia. Vecinii lui spuneau că puteai pune ceasul după dânsul, întotdeauna se întorcea acasă la aceeaşi oră. Fetiţa creştea fericită că are mamă şi tată.

O nenorocire nu vine niciodată singură

Elena a murit la 38 de ani de o boală de rinichi. Avea nevoie de transplant şi, fireşte, pe atunci nici pomină de aşa ceva. Abia şi-a îngropat soţia, durerea era încă proaspătă, şi fata, întorcându-se într-o zi de la institut, a nimerit într-un accident rutier. Medicii i-au amputat un picior de la genunchi. Când au adus-o acasă de la spital, Serafim a chemat-o pe mama lui de la ţară să îngrijească de copilă. După ce şi-a revenit, i-au cumpărat proteză, dar n-a mai fost ca pe timpuri. Prietenele n-o mai vizitau, fata nu ieşea nicăieri din casă decât doar la lecţii, se înstrăinaseră şi de rude. „Trăiam, doamnă Lidia, îmi spunea el, ca doi pustnici. Atunci, probabil, şi ne-am apropiat mai mult. Eu trăiam pentru dânsa şi ea trăia pentru mine. Într-un târziu, mi-am dat seama că o iubesc mai mult ca pe o fiică. Eram gelos pe un vecin, un prieten de-al ei din copilărie, care venea câteodată la fată cu bomboane sau flori. Sentimentul acesta m-a speriat. Mă gândeam că-s nebun de legat, că mi-i fiică, fie şi doptivă, dar eu am crescut-o, am fost la şcoală la adunările părinteşti, îmi zice tată…
De scârbă şi ruşine, am început să beau. Trăgeam acasă doar la culcare. Şi aşa am ţinut-o vreo jumătate de an. Fata mă ocăra: „Tată, dacă te pierd şi pe mata, cu cine rămân eu, o calică?”.  Niciodată nu m-am gândit, doamnă Lidia, că ar putea şi ea să mă îndrăgească, să treacă peste vorbele lumii şi ale neamurilor”.

Căsătorie neobişnuită

Într-o zi, Serafim şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la un preot. I-a mărturisit păcatul şi i-a cerut sfatul. La care acesta i-a zis:
„Schimbaţi apartamentul şi, dacă fata e de acord să se mărite cu dumneata, nu văd aici niciun păcat. A avut nevoie de luni de zile ca să-şi ia inima în dinţi şi să vorbească cu fiica. A fost poate cea mai grea zi din viaţa lui. Diferenţa de vârstă între ei e de 18 ani. Veronica, aşa o cheamă pe fată, n-a fost surprinsă deloc. Atunci a aflat Serafim că şi fata îl îndrăgise şi că şi ea credea că căsătoria lor ar fi un păcat. Au schimbat apartamentul, s-au căsătorit şi au acum un copil, un băiat, care îi toată bucuria vieţii lor.
Să nu credeţi că le-a fost uşor să treacă peste gura lumii, pentru că Chişinăul e mic şi s-a aflat totul.

V-am povestit această poveste într-un fel neobişnuită, pentru că mai rar se întâmplă aşa ceva. Să vă spun sincer, dacă m-ar fi întrebat pe mine cum să procedeze, aş fi găsit greu un răspuns. Dumneavoastră ce credeţi? Mai cunoaşteţi asemenea întâmplări?

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână