„Noi suntem vinovaţii principali”

REPLICĂ // Mărturisirile unei soţii rănite

Mi-a fost greu, aproape imposibil. Trebuia să-mi adun gândurile, să-mi adun visele spulberate, să mă comport firesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat nimic. Trebuia să-mi duc în continuare copiii la şcoală, pe care îi sărut întotdeauna la plecare, când îmi spun că sunt cea mai frumoasă mămică din lume.

Trebuia să fac cumpărăturile de seară. Întotdeauna sunt atentă la ceea ce cumpăr pentru că familia mea merită tot ce-i mai bun, să mă preocup de cină. Nu mi s-a părut niciodată obositor, îngrozitor sau înjositor să gătesc celor pe care îi iubesc cel mai mult pe lume. Trebuia să mă duc la job pentru că făceam parte dintr-un proiect nou care promite mult. Trebuia să frecventez şi cursurile de master, pe care mi-l doream de mult să-l obţin.

„Sfârşesc prin a mă crede”

Mi-am zis că niciodată nu e prea târziu să fac ceva şi pentru mine, iar în timpul liber trebuia să-mi adun din nou gândurile, să fac curat printre visele spulberate, să mă prefac că seara, când mă ia drăgăstos în braţe, inima nu se rupe cu totul în mine. Şi eu trebuia să-l îmbrăţişez cu dor şi nesaţ, ca în nopţile de la început. Şi vezi tu, aici este partea cea mai grea din toată povestea mea, partea în care mă prefac atât de mult, că uit de tine.

Aveai dreptate, poate… Nu-ţi doresc, deşi trebuia să fi simţit că ţi-am dorit asta la un moment dat; să afli ce înseamnă durerea surdă care îţi face nopţile un chin. Şi chinul acesta insuportabil care îţi traversează tot trupul şi îţi paralizează mai ales sufletul de mânie, vinovăţie şi tristeţe.

Vin toate trei de-a valma, una mai puternică ca alta, nici acum nu am învăţat cum să le coordonez sosirea. La început, erau insesizabile, atunci când te credeam mică, insignifiantă, o simplă suspiciune, fiinţă banală şi meschină, însă acum, de când te asociez cu trădarea, au devenit un cancer  greu, apăsător, pe care nu-l mai pot duce mult timp.

Încrederea, bunul comun cel mai de preţ

De plâns nu am putut plânge. Sunt curioasă dacă tu ai putea să verşi lacrimi când o să simţi pe pielea ta trădarea omului în care ţi-ai depus încrederea, bunul comun cel mai de preţ acumulat în zile, nopţi şi ani de-a rândul.

Oare ai pielea albă ca mine, oare se înfioară la fel de dulce la atingerea Lui? Cred că da, ai putea. Tu trebuie să fii dintr-un alt aluat decât mine. Altfel nu mai înţeleg nimic. De ce nu pot să te condamn şi să te blestem pe tine? Pe el!? Pe el nu aş putea. El m-a făcut în atâtea rânduri fericită. Vinovaţii principali suntem noi: eu sau tu!

Mă sfătuieşti să îl iubesc mult, dar iarăşi mă întreb, te întreb: „Ce am făcut şi fac de o viaţă întreagă, parcă de o eternitate, parcă dintotdeauna? Nu am iubit peste măsură? Îmi spui că nu îl ascult, că nu-l înţeleg, dar cine a fost acolo să îi ofere înţelegere, afecţiune, sprijin şi să-l facă să zâmbească? Cine a stat pe marginea patului de spital, rugându-se pentru minuni? Şi cui s-a destăinuit atunci când, pentru prima oară, l-am văzut pe bărbatul vieţii mele. Doamne, oare şi al vieţii tale? Plângând? Cine l-a văzut zâmbind? Cine a înţeles că nu pot trăi şi nu pot fi eu decât dăruindu-mă cu totul? Da, tot lui…

Ce am greşit? Când? Cum?

În ce punct nu am investit suficient de mult? Am uitat să fiu seducătoarea bărbatului meu în momentul în care l-am cucerit? Mi-au ştirbit responsabilităţile şi grijile, şi viaţa cea de zi cu zi din zâmbetul meu. Aşa l-am cucerit, mi-a zis? Când s-a rupt acel „ceva” de care spui? Şi cine l-a rupt? Spui de pasiune, aş fi putut să jur că încă există, că marile şi micile probleme de zi cu zi nu au ştirbit-o cu nimic. Ne-am pierdut noi în pânza obişnuinţei şi a monotoniei? Ne-am plafonat şi am uitat că trebuie să investim în noi înşine, în ceea ce am construit în doi? Dar eu unde am fost de nu am văzut? Şi tu de unde ai apărut? Cine ţi-a făcut loc să intri în viaţa noastră? Aş suporta totul cu demnitate, aşa cum s-ar cuveni, dacă aş şti că eu nu. Nu numai eu…

Şi mai ştii ce? Nu o să renunţ pentru nimic în lume. Nu o să plec, nu o să mă dau bătută. Pentru că eu încă îl iubesc. Poate că, odată cu timpul, aş putea să-l iert, să mă iert, să uit, să închid ochii coşmarului. Asta dacă îţi supravieţuiesc, dacă eşti doar o rătăcire de moment şi nimic mai mult. Şi de unde să încep? Cum să te înfrunt? Şi cum să îl mai privesc ca şi înainte în ochi? Cum să mă privesc în ochi?

Tatiana

The following two tabs change content below.