Noi şi Nobelul // RUPEREA RÂNDURILOR

Am în faţă dosarul unui candidat la Premiul Nobel. Un CV (37 de pagini!), bibliografie exhaustivă, referinţe, prezentare a rolului de scriitor meritoriu. „Dosarul” este o carte, tipărită după toate rigorile, cu ISBN, cu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României. Când autorul ei ne-a adus-o (la standul de la Târgul Gaudeamus), am încercat să glumesc: „A mai rămas o nimica toată: să iei premiul!”. Autorul s-a încruntat: „Aici sunt toate materialele. Totul este catalogat şi îndosariat”. Nu-mi mai ardea a glumă. Vorbeam cu un sfânt. Autorul e un semianonim, dar e membru al uniunilor scriitoriceşti din… Rusia, România şi R. Moldova! Voi păstra discreţia anonimatului, chiar dacă cititorii mei se supără că, uneori, „nu dau nume”. Cazul este atipic, dar cu deschidere spre o psihologie cvasicomună.

Cândva (credeam că-i un timp ireversibil apus), succesul însemna urmarea unui algoritm strict: publicarea în revistă, apoi în carte (înalte instanţe estetice şi ideologice examinau oferta). Premiul Tineretului, al Uniunii Scriitorilor, Premiul Naţional. Selectarea în antologii, includerea în dicţionare / enciclopedii, în manuale (clasicizarea!). Premii internaţionale, diverse, mărunte, apoi râvnirea Nobelului, un ideal mereu ratat, o sublimă frustrare naţională.

„Înălţarea” continua şi după moarte: străzi şi şcoli purtându-ţi numele, portrete, statui (şi bustul pe Aleea Clasicilor). Pentru toate, se fac demersuri personale şi colective, se adună dosare. „Roada” nu mai înseamnă texte de valoare, cititori de calitate, ci medalii. Meseria devine una eroică, ea trebuie să finalizeze cu statui de bronz, la baştină. Iar demersul colectiv pentru plasarea bustului tău pe Aleea Clasicilor (chiar dacă ţie deja nu-ţi mai pasă) divulgă o listă de semnatari-pretendenţi, succesori şi ei la un loc pe aceeaşi alee a nemuririi.

Ei bine, concurenţa de azi pe terenul literaturii, pragmatică, construită pe numărul de cititori câştigaţi, pe tiraje comercializate, nu e indiciul cel mai clar asupra valorii, dar meritul e unul personal şi ţine de operă. Cealaltă pornea de la… dimensiunea monumentului. De la ierarhiile betonate. Cel din vârful piramidei este imitat de alţii, convinşi că asta-i calea şi soluţia. O cohortă întreagă de „literaţi” fie că pierdeau simţul realităţii şi se considerau geniali, fie că toată viaţa erau frustraţi că rămân la poalele piramidei, iar versanţii erau tot mai alunecoşi, tot mai greu de cucerit.

Arta este, în primul rând, meşteşug şi abia foarte departe – genialitate. Este loc pentru toţi sub soarele ei, fiecare cu hectarele sale (sau cu metrii pătraţi) de spaţiu vital. Mult mai importantă e vocea distinctă. Mult mai important e să faci lucrurile altfel. Ce ziceţi de o asociaţie a scriitorilor obişnuiţi, fără pretenţii de genialitate, fără eroi şi martiri?

Eram la Târgul de la Frankfurt când venise vestea decernării Premiului Nobel lui Llosa. Am mers cu Adrian Ciubotaru să vedem cum triumfă compatrioţii lui. Am găsit cu greu un stand modest al Uniunii Editorilor din Peru. Nicio carte a laureatului, nicio bucurie pe feţele colegilor. Scriitorul e în relaţii tensionate cu patria (nici la standurile Turciei nu erau cărţile lui Pamuk). Cititorii lor, împrăştiaţi în lume, cunoşteau valoarea mai devreme decât Academia Suedeză.

Dar, cu doi ani până la Llosa, Premiul îl luase J.M.G. Le Clesio, o cunoştinţă din anii copilăriei studenţeşti. Standul editurii Gallimard era, pe un sfert, completat cu cărţile proaspătului laureat. Cum acestea nu se vând decât în ultimele două zile, în penultima zi, dis-de-dimineaţă, eram acolo. Standul cu cărţile lui Le Clesio – măturat. Înseamnă că premiul asigură şi un bun serviciu de marketing. Aşadar, dosarul şi efortul… se merită?

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.