„Noi ne apăram țara, iar legiuitorii își construiau case”

Interviu cu generalul Victor Gusleacov, fostul comisar al Comisariatului de Poliție din Tighina

Victor Gusleacov. Foto: Nadejda Roşcovanu

– Stimate Domnule General, în decursul aflării Dvs. în fruntea Comisariatului din Tighina, nu ați renunțat niciodată la principiul că poliția nu trebuie implicată în manifestațiile politice, chiar și sub amenințări. Fiind etnic rus, chiar nu v-ați gândit niciodată la ideea de a renunța la acest principiu?

Acest principiu a fost stabilit în 1989, eram comisar adjunct, responsabil de lucrul operativ. Nimeni dintre angajații comisariatului nu avea voie să facă activități politice în timpul serviciului, dacă cineva voia să o facă, o putea face în afara orelor de lucru. Nu aș renunța nici acum la acest principiu. La 23 februarie 1992, pe lista Comisariatului de Poliție, fără secția de pază, erau 344 de angajați, inclusiv nouă femei. La 4 august 1992, au rămas 265 de angajați, inclusiv opt femei. Au plecat numai 79 de persoane, mulți în stânga Nistrului, un număr important din angajați s-a pensionat, alții au plecat în Ucraina, în special în regiunea Odesa, unde au fost numiți în funcții administrative. Acest fapt denotă competența foștilor angajați ai Comisariatului din Tighina.

Generalul Victor Gusleacov a fost comisarul Comisariatului de Poliție din Tighina în timpul Războiului de pe Nistru, cel care a reușit să păstreze această secție de poliție de partea R. Moldova în pofida amenințărilor structurilor administrative și militare separatiste din acest oraș, respectând cu fidelitate principiul că poliția nu are voie să se implice în afacerile politice. Generalul Gusleacov și subalternii săi au reușit să reziste atacurilor gardiștilor asupra comisariatului, ca ulterior, alături de generalul Anton Gămurari, să respingă cu eroism atacurile militarilor Armatei 14.

Evident că mulți nu au putut rezista la presiunile psihologice, inclusiv din partea membrilor familiei. Venea câte un băiat puternic, chiar moldovean, și îmi spunea: „Dle Colonel, nu mai pot, soția îmi spune: pleacă!”. Nu le-am reproșat nimic. Unii au plecat chiar în timpul luptelor… Nu am etichetat pe nimeni. După 13 august, am vorbit cu fiecare separat: dacă rămâi, bine, dacă nu, raportul, băiete, și la revedere… Efectivul a știut întotdeauna despre acțiunile comisariatului.

– În ce perioadă au fost angajații comisariatului în regim de cazarmă?

De la 2 martie până la 13 august.

– Și soția Dvs. v-a adus întotdeauna mâncare la pachet?

Nu în fiecare zi. Venea soția, mai veneau și fiicele, oameni din mahala. Când mâncam, când nu mâncam, aceasta a fost situația.

– Cât de mult a contat sprijinul și solidaritatea soției Dvs. în momentele dificile pe care le-ați avut?

Foarte mult… [Lăcrimează] Să mă scuzați… Familia este, de obicei, prioritară. Soția și fiicele mele au știut întotdeauna că sunt la serviciu. Eu nu am depus jurământ R. Moldova – în 1990, aveam dreptul la pensie și sunt etnic rus… Dar nu am fost niciodată carierist. Toți apropiații mei au fost supuși unor atacuri psihologice și amenințări. O mătușă de-a mea, rusoaică, a început să lucreze la comisariatul de poliție ca femeie de serviciu în 1945. În timpul războiului, în 1992, era deja la pensie, chiar dacă comisariatul era încercuit, venea ziua și făcea curățenie. Îi spuneam: „Mătușă Pașa, du-te acasă, nu umbla pe drum, căci e periculos”. „Eu sunt la serviciu”, îmi răspundea ea. Eu am plecat din Tighina, dar ea a lucrat acolo până la adânci bătrâneți.

– Fiind vorba de etnici ruși, în cartea Dvs., relatați despre o familie care locuia lângă pod și furniza informații operative trupelor constiționale ale R. Moldova. Ce s-a întâmplat cu ei, unde sunt acum?

După ce au fost identificați de miliție, au fost reținuți. Telefonul lor era ascultat. Fosta angajată a poliției, Valavaia, i-a interogat o săptămână. În cele din urmă, au reușit să scape. S-au stabilit la Chișinău ca refugiați. După ce am venit eu la Chișinău, mi s-au adresat și i-am ajutat să obțină un ajutor material pentru cumpărarea unei locuințe.

– Există versiunea că comandantul gardiștilor din Tighina, Iuri Costenco, cel care a comis multe crime împotriva populației civile, ar fi reușit să scape și că lichidarea lui, la ordinul lui Lebedi, ar fi fost o înscenare. Ce credeți despre această versiune?

Ca persoană ce posedă cunoștințe în domeniul criminologiei, îmi pare ciudat faptul că corpul acestuia a fost găsit ars și fără mâini. Acum se fac teste ADN, iar atunci singura metodă de identificare erau amprentele digitale. A fost ars, dar de ce a trebuit să i se taie mâinile?

– În ultima vreme, observăm mai multe cazuri în care oficialii acordă neîntemeiat distincții militare unor persoane care nu au făcut acte de vitejie în Războiul de pe Nistru, dimpotrivă, greșelile unora alde Dabija s-au soldat cu pierderi mari.

La 3 iulie 1992, în timpul unui control pe direcția raionului Căușeni, am constatat încălcări grave, era vorba de Batalionul SPS nr. 1 al Comisariatului General de Poliție din Chișinău. La un post erau doar șase combatanți, restul efectivului, împreună cu șeful său, era la Chișinău. În 2010, comandantul batalionului a fost decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare”, chiar dacă Ministerul Afacerilor Interne s-a opus cu vehemență. Nu vreau să îi menționez numele. [Este vorba de Eduard Maican.] Președintele interimar Mihai Ghimpu a acordat nejustificat, din rațiuni politice, cea mai înaltă distincție militară pentru merite de luptă. I-a decorat pe cei care nu au avut nicio acțiune militară.

Nu este plăcut faptul că au fost decorați cei care au fost în zona de operațiuni militare doar două-trei zile, ca observatori militari. Iar cei care au stat la Tighina cu arma în mână, din decembrie 1991, au fost menționați doar o dată, după 20 de ani.

– Dacă ați face o comparație între Războiul de pe Nistru și cel din estul Ucrainei, ce asemănări și deosebiri ați sublinia?

Nu mă pricep la probleme politice… Condamn acțiunile separatiștilor din estul Ucrainei, însă acest eveniment era de așteptat, deoarece politicienii trebuie să-și conștientizeze acțiunile și să anticipeze faptele. Problema este că atât cei din Ucraina, cât și cei din R. Moldova își propun să obțină funcțiile publice cu același scop, ca să se căpătuiască. Ei nu se gândesc niciodată la cetățeni, așa a fost în 1992 în R. Moldova și acum în Ucraina. În 1992, în timp ce băieții își dădeau viața pentru independența R. Moldova, unii deputați din Parlamentul 90 își aduceau din Odesa mașini Volga, la prețuri mai ieftine, le era frică să le aducă pe la Tiraspol. Noi luptam, ne apăram țara, dar legiuitorii își construiau case şi vile în Valea Morilor. Ambele războaie puteau fi prevenite, însă politicienii nu au avut niciun program de acțiuni, absolut niciun program, nici cei de la Chișinău și nici cei de la Kiev. În cazul R. Moldova, a existat mișcarea de eliberare națională, însă nu aveai cum să mergi în stânga Nistrului cu un discurs naționalist, trebuia să se meargă cu un mesaj conciliant.

De exemplu, în septembrie 1990, la inițiativa Sovietului Suprem, a sosit la Tighina un grup de deputați format din Dumitru Pântea, Eugen Pâslaru, Anatol Țăranu, Pantelei Sandulache ș.a. Acesta din urmă, ingnorând faptul că avea în față un public rusofon, a spus deschis că moldovenii sunt români și că Moldova trebuie să se unească cu România. Aceste declarații au tensionat grav situația, violențele au fost evitate de către dl Țăranu, care a spus că declarațiile lui Sandulache reprezintă doar punctul său de vedere. Ce escroc e acest Sandulache… Câți chirpici a vândut el…

Din păcate, autoritățile R. Moldova nu au întreprins acțiuni pentru a atrage locuitorii din Tighina și, în general, din stânga Nistrului.

Subliniez că separatiștii au exploatat la maximum mesajul unionist pentru a-și îndeplini planurile. Or scopul lor nu a fost evitarea „românizării moldovenilor”, după cum menționau ei, ci crearea unei republici formate din rusofoni.

– Ce mesaj aveți pentru camarazii Dvs.?

Aș vrea să le urez sănătate celor care și-au sacrificat viața pentru independența R. Moldova, iar politicienilor și demnitarilor să le sugerez, chiar dacă nu pot să le ofere acestor oameni o viață mai bună, să îi sprijine măcar moral, această atitudine are o mare importanță.

Interviu realizat de Ilie Gulca