Nistrul apă nu se face…

DUPĂ 20 DE ANI // „În pofida dificultăţilor la trecerea prin „vămile transnistrene”, vom marca sărbătorile naţionale, pentru că am luptat pentru ele”

Au apărat Moldova din primele zile ale proclamării independenţei acesteia. Abia întorşi din Afganistan, au îmbrăcat uniforma de poliţist, în una din cele mai fierbinţi zone ale Transnistriei, or. Dubăsari. Au fost martorii primelor împuşcături de la Nistru şi primii prizonieri de război cu care au făcut schimb Moscova şi Chişinăul. Au cunoscut ororile din subsolurile de la Tiraspol. Cu toate acestea, azi nu se plâng pe conducătorii care s-au perindat la cârma statului de-a lungul anilor. Soţiile lor au ridicat o dată la trei luni compensaţiile pentru căldură şi electricitate care valorau circa 30 de lei lunar. Nu au ieşit niciodată din casă fără documente de identitate, solicitate la posturile militare ori de câte ori aveau nevoie să treacă de pe un mal pe altul al Nistrului. Sărbătorirea celor două decenii de independenţă, pe mulţi dintre ei îi va găsi peste hotare, unde muncesc la negru, pentru a-şi întreţine familiile şi a-şi da copiii la studii. Unii au spus însă că o vor marca în familie: „Vom sărbători Ziua Independenţei, pentru că am luptat pentru ea, şi pentru limba română, chiar dacă în toţi aceşti ani, n-am avut parte decât de promisiuni făcute în campania electorală”, ne-a spus unul dintre ei.

Svetlana COROBCEANU

Pe fostul poliţist Victor Beşleagă din comuna Molovata Nouă, raionul Dubăsari, l-am găsit în timp ce venise acasă din Federaţia Rusă pentru o vacanţă de două zile. Va sărbători Independenţa la Moscova, ne spune el, unde lucrează la construcţii alături de alţi moldoveni. Este deţinător al medaliei „Pentru vitejie” acordată în 1992 de Mircea Snegur. Nu le poartă pică autorităţilor pentru lipsa locurilor de muncă, lipsa de voinţă politică care i-ar fi eliberat de posturile militare de la intrările în sat sau pentru faptul că în toţi aceşti ani le-au întors spatele foştilor luptători de la Nistru.

Primele ore ale războiului de Independenţă

Acum 20 de ani, Victor a făcut parte din efectivul Comisariatului de Poliţie din or. Dubăsari, unde, în noaptea de 1 spre 2 martie, au răsunat primele împuşcături, care au şi însemnat începutul războiului de la Nistru. Victor era de gardă. Seara, le-a telefonat o persoană care i-a informat că, în preajma căminelor de fete ce aparţineau fabricii de confecţii, sunt doi cetăţeni înarmaţi care ameninţă că o să tragă. Aceeaşi persoană a telefonat şi la postul de miliţie din or. Dubăsari, aflat în alt sediu care îşi spunea „garda republicană”. „Fără să ştim că au fost apelaţi şi miliţienii, ne-am deplasat la faţa locului”, îşi aminteşte Victor.

Ajunşi lângă clădirile căminului, au văzut două persoane cu arme automat. Acestea au luat-o la fugă în direcţii opuse. Un alt poliţist, Oleg Isacov, îşi aminteşte că, în timp ce alergau după unul din ei, au văzut maşina cu miliţieni apropiindu-se din urmă. „Nu ştiam că sunt miliţieni, abia când am văzut însemnele „RG”, ne-am dat seama. Înaintea mea alerga colegul nostru Vanea Smochin. Acesta a împuşcat în direcţia celui care fugea la deal. În replică, a răsunat o rafală de automat. Unul din miliţienii care ieşiseră în acel moment din maşină a căzut secerat chiar la picioarele lui Smochin. Mai târziu ni s-a spus că era Igor Sipcenko, şeful miliţiei transnistrene”, îşi aminteşte Oleg Isacov.

În mare grabă, poliţiştii s-au întors la Comisariatul de Poliţie. Au raportat vicecomisarului V. Colesnic, care, la rândul său, a încercat să raporteze la telefon Ministerului de Interne de la Chişinău. În timp ce raporta, legătura telefonică a fost întreruptă. „Pe geam am văzut că suntem înconjuraţi de reprezentanţii miliţiei. Am vrut să ieşim pe uşa din spate, dar pe clădirile de vizavi am zărit câţiva lunetişti. O persoană din rândul lor a cerut să intre să discute cu noi. Vicecomisarul i-a permis. Ne-a informat că, dacă ne predăm benevol, vom fi transportaţi până la pod şi ni se va da drumul să plecăm în dreapta Nistrului. Ei erau vreo 400, noi eram 32 de poliţişti”, îşi aminteşte Oleg.

Ostatici la Tiraspol

Poliţiştii au fost scoşi câte unul din clădire şi urcaţi într-un autobuz. Aceştia îşi amintesc că deşi nu mai rămăsese niciun poliţist în interiorul comisariatului, la un moment dat acolo s-a auzit o împuşcătură. Miliţienii de-afară au început să împuşte în direcţia colegilor lor din interior. „Nu ştim ce s-a întâmplat înăuntru, dar au început să împuşte unii în alţii. Situaţia era tensionată. La un moment dat, unul din ei a intrat în autobuz cu o grenadă şi a strigat: „Vă rup pe toţi în bucăţi!”. A fost oprit tot de unul de al lor”, reia firul amintirilor Victor Beşleagă.

Pe drum au înţeles că merg într-o direcţie opusă faţă de podul de la Nistru. Au fost duşi la Tiraspol şi aici au fost încarceraţi în două celule de la subsol. Au stat câte 16 oameni într-o celulă de 2,5 m pe 1,8 m timp de 27 de zile. Încăperile nu aveau geamuri, nici paturi. Pe jos erau aşternute câteva saltele îmbibate cu miros de mucegai. Au hotărât să declare în semn de protest greva foamei, dar peste trei zile au renunţat. „Eram bătuţi. Pe unul din noi, Tudor Buzilă, l-au forţat să îmbrace trei veste antiglonţ. Au spus că vor să le probeze. Două veste au fost străpunse, cea de-a treia a rezistat”, îşi aminteşte Oleg.

S-a văzut în pragul morţii

„Au deschis uşa celulei şi au arătat cu degetul spre mine, indicându-mi să ies”, îşi aminteşte Tudor Buzilă, din s. Oxentea, r. Dubăsari. „M-au îmbrăcat mai întâi într-o vestă antiglonţ subţire, dintre cele care te pot apăra doar de cuţit. Apoi mi-au mai dat una la fel. Le-am spus că acestea nu rezistă gloanţelor. Mi-au spus ceva batjocoritor, dar până la urmă mi-au mai dat una dintre cele de vreo 40 de kg. Eram la un metru de perete. Mi-au lipit arma de piept… E greu să spun cum m-am comportat şi ce am simţit în acele momente… I-am rugat să nu facă acest lucru, pentru că războiul se termină, iar noi rămânem oameni. Când am văzut degetul pe trăgaci m-am gândit că părinţii rămân fără fecior, şi că niciodată n-o să-mi mai văd soţia. Puterea glonţului m-a proiectat sub perete, dar nu am fost rănit. Mi-au mai aplicat câteva lovituri cu patul armei în cap, după care m-am trezit sub un duş rece. După aceea m-au luat de mâini şi picioare şi m-au aruncat ca pe un sac în celulă”, ne descrie Tudor după multe clipe de tăcere una din cele mai cumplite încercări din viaţa sa.

Nu toţi au ieşit teferi din acea închisoare. Unul din ostatici, originar din Cocieri, a suferit un infarct. Ştiau doar că e unicul fiu la părinţi. Părea ieşit din minţi când au fost scoşi de acolo.

Peste 27 de zile, au fost urcaţi într-un elicopter şi transportaţi la Chişinău unde au aflat că au fost schimbaţi în calitate de prizonieri de război, pe generalul armatei a 14-a, Ghenadi Iacovlev, despre care s-a spus că a fost reţinut de autorităţile moldoveneşti la Odesa, şi încă pe câţiva soldaţi transnistreni.

„Voi sărbători, pentru că am luptat pentru independenţă”

După o săptămână în care au fost spitalizaţi, au revenit pe prima linie de război pe platoul Cocieri. Victor Beşleagă a aflat că şi-a pierdut fratele. „Aflând că am fost luat prizonier, a luat arma şi a pornit spre s. Roghi, unde ştia că sunt ai noştri. A fost împuşcat de un lunetist. Soţia lui a crescut de una singură copilul”, ne spune, pe o notă deja resemnată, Victor.

Perspectiva unirii Moldovei cu România, trecerea la alfabetul latin şi refuzul autorităţilor de la Chişinău de a oficializa limba rusă au fost câteva dintre premisele care au dus la începerea războiului de pe Nistru. În adâncul inimii Tudor Buzilă a rămas un luptător. Au participat împreună cu soţia la protestele din 7 aprilie 2009. Sunt la curent cu toate evenimentele politice de ultimă oră. „Am sperat că se va schimba ceva în bine, dar nu-s buni decât să făgăduiască şi să nu se ţină de cuvânt. Vom sărbători Ziua Independenţei acasă la o masă cu familia, precum şi ziua Limbii Române, pentru că am luptat, şi mulţi prieteni de-ai mei şi-au dat viaţa pentru ele”, ne spune la despărţire Tudor.