Nina Neculce: Uităm ochii de departe şi iubim ce-i mai aproape

Ea, Natalia, contabilă de meserie, sosise în oraşul de pe malul Nistrului după absolvirea Colegiului de Finanţe din Chişinău. Originară dintr-un sat din raionul Briceni, avea atunci 21 de ani. Era simpatică, simplă şi fără ifose.
El, Andrei, un bărbat înalt şi brunet, cu trăsături fine ale feţei, avea 25 de ani şi lucra la una din uzinele din oraş, care încă nu dăduse faliment la acea vreme.
Chipul ei exprima numai adoraţie pentru el
S-au cunoscut la ziua de naştere a unei colege de serviciu şi, peste câteva luni, s-au căsătorit. Natalia a fost fericită nu doar în  luna de miere, cum se întâmplă foarte des cu multe tinere perechi, ci trei ani la rând! În această perioadă, chipul ei exprima numai adoraţie pentru Andrei. Încântat de Natalia se arăta şi Andrei. Locuiau la părinţii lui, într-o casă arătoasă. Tânăra soţie încerca să transforme viaţa lor de familie într-un prilej de bucurie pentru părinţi, dar şi pentru rudele apropiate care îi iubeau foarte mult.
De fapt, oricine îi vedea împreună nu putea să nu observe dragostea din privirile lor. Şi iată că din această frumoasă iubire, la aproape doi ani după nuntă, s-a născut o fetiţă. Când micuţa împlinise patru luni, mama lui Andrei a plecat în Portugalia. În adâncul sufletului, Natalia s-a bucurat pentru că nu prea „înghiţea” stilul de viaţă cam rigid al mamei-soacre. În casa ei, toate trebuiau făcute la anumite ore. Nimeni nu avea dreptul să întârzie la dejun, prânz sau cină. Nataliei i se interzicea să vină la masă în halat, într-o rochie cu decolteu sau cu părul în dezordine.
Şi tânăra soaţă observase că Andrei ţinea foarte mult la mama lui. Chiar dacă el gândea altfel, era de partea mamei sale chiar şi în momentele când aceasta nu avea dreptate. Iată de ce Natalia, care a avut în casa părinţilor săi mai multă libertate şi căreia nu-i plăcea stricteţea, se bucura acum că soacra pleacă.
Viaţa lor fericită devine amintire
Nu trecuse nici jumătate de an de la plecarea mamei lui Andrei peste hotare şi, tocmai când le era lumea mai dragă, uzina unde lucra el s-a închis. Din acest moment, viaţa lor, însorită şi fericită, începuse să devină amintire. Andrei se văzu nevoit să plece la câştig la Moscova. Natalia rămase să-şi crească fetiţa ajutată de tata-socru. Ce-i drept, omul o ajuta cu drag, dar sufletul ei tânăr, setos de mângâiere şi dragoste, tânjea după Andrei. După trei luni, odată cu nopţile lungi şi reci, Andrei a venit acasă cu ceva bani. Dar către sfârşitul iernii, plin de bucurie şi de pace, a plecat înapoi.
Trecuse o lună, trecuseră două, trecuseră trei, iar de la el nicio veste. Descumpăniţi, nora şi socrul au informat poliţia. A trecut un an, a trecut şi al doilea, iar de la Andrei nicio ştire. Având  coşmaruri, tăcută în faţa durerii, Natalia a prins a-şi duce mâhnirea ei mută pe la biserici şi mănăstiri. Cădea de multe ori zdrobită în faţa icoanelor şi striga printre lacrimi: „Of, Doamne, oare am să-l mai văd?! Sărmana de mine, cu ce am greşit de ni l-ai luat aşa de tânăr şi de frumos?!”. Era atât de nefericită. Şi, pe măsură ce timpul trecea, Natalia devenea tot mai însingurată şi mai deznădăjduită.
I-au făcut câteva parastase
Zilele treceau, prelungind lipsa celui dispărut. Când s-au împlinit trei ani, a venit din Portugalia mama-soacră şi au hotărât să-i facă un parastas. Erau convinşi că Andrei nu mai este în viaţă. În sufletul Nataliei însă roiau lucruri inexplicabile care îi insuflau gândul că soţul ei e viu. Deprimată, nopţi întregi stătea neclintită în faţa icoanelor, lacrimile îi curgeau şiroaie. Au mai urmat alte parastase, câteva slujbe de pomenire.
Într-o noapte, Natalia a avut un vis. Se făcea că Andrei se afla în tinda bisericii din satul ei natal şi tot bătea la uşă să i se deschidă. Ea s-a apropiat şi l-a întrebat: „Andrei, ce faci aici?”. Şi soţul i-a răspuns: „Uite, m-am desprins de trup şi am venit să-mi iau pomenile pe care mi le-aţi dat voi. Dar, vă rog, nu-mi mai daţi atâta de pomană, că eu nu-s mort. Sunt viu, sănătos şi o duc bine”. Tulburată de acest vis, s-a trezit şi a stat aşa până dimineaţa. Iar când s-a luminat de ziuă, cu gândurile în derivă, a plecat la cea mai apropiată mănăstire. I-a spus unui preot visul. Sfinţia sa atâta i-a zis: „S-ar putea ca bărbatul matale să fie viu. O să vină un prilej de dezlegare”.
Nu pot să mă uit la voi cum vă chinuiţi
Şi a venit prilejul. În tăcerea tot mai grea şi mai închisă în cercul ei negru din casa frumoasă şi arătoasă, la o lună după acel vis, a  venit la ei vecinul Dumitru, care fusese plecat la Moscova. Prinse omul a povesti cum e acolo. Apoi, povesti cu nostalgie despre copilăria petrecută alături de Andrei. Cu sentimentul că se îndreaptă spre fapta cea bună, rosti în cele din urmă: „Chiar dacă am fost rugat să nu suflu un cuvânt, nu pot să mă uit la voi cum vă chinuiţi. Încetaţi cu parastasele şi cu slujbele pe la  biserici şi mănăstiri! Poate n-o să mă credeţi, dar vreau să vă  spun că m-am întâlnit cu Andrei prin Moscova. Este bine, sănătos. Nu ai ce să-i faci. Bogăţiile iluzorii te aruncă întotdeauna în aventuri. S-a încurcat şi el cu o rusoaică foarte bogată, după ce cineva de la noi din oraş i-a spus că tu faci  dragoste noapte de noapte cu Petru cel de peste râpă. Rusoaica e frumoasă, cochetă şi i-a născut doi gemeni. Andrei s-a îndrăgostit de ea şi zice că e fericit…”
Dumitru le-a mai spus că Andrei e tare mândru că el, un fecior de simpli pedagogi din Moldova, a ajuns să fie în rând cu cei mai bogaţi oameni din Moscova, să trăiască o viaţă la care n-a visat nici el, nici părinţii lui şi poate neam din neamul lui.
La aceste vorbe, Natalia a încremenit. Nu dorea să dea crezare proastei noutăţi, dar tulburarea se cuibărise deja în sufletul ei. O ceaţă viorie i se puse pe ochi şi îşi pierdu cunoştinţa. După ce îşi reveni, descumpănită, faţă în faţă cu propria ei neputinţă, i-ar fi plăcut în acele clipe să-l creadă mai degrabă mort pe Andrei decât să afle că e viu şi căsătorit cu alta. Se simţi învinsă şi îngrozitor de singură. Îşi cuprinse fetiţa şi plânse îndelung. Îi spunea ei inima că Andrei este viu, dar spera din tot sufletul că va veni acasă şi vor relua împreună acel fir de viaţă fericită pe care îl începuseră.
Plângea în hohote, ofensată şi deznădăjduită, că a fost părăsită pe nedrept. Nici măcar nu-l cunoştea pe acel Petru cu care fusese bănuită. Nu ştia ce să facă. După câteva zile, hotărâse să-şi ia fetiţa şi să plece pentru totdeauna din casa socrilor. Însă tata socru, îmbătrânit înainte de vreme, cu ochii rătăciţi pe undeva departe, o opri: „Cum o să ne trăim noi zilele fără voi? Doar ştiţi că nu mai avem pe nimeni. Cristinuţa ne creşte speranţele noastre. El, dacă aşa i-a fost capul, să stea acolo cu rusoaica lui. Voi rămâneţi aici, casa e a voastră. Tu, Nătăliţă, poţi să te măriţi şi să trăieşti aici, cu noi, cât îţi este scris de la Domnul”.
Au trecut doi ani de când s-a aflat că Andrei este viu. Natalia stă în continuare la socri. Nu s-a recăsătorit. Îi este frică să nu se mai frigă o dată. Dar, în suflet, mai speră că într-o zi soţul şi tatăl copilului ei va veni, va deschide uşa şi va zice: „Iertaţi-mă, vă rog. Am greşit”.
The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce