Nina Neculce: Timişoreanul din Vadul lui Vodă

REFUGIU // Au părăsit cuibul părintesc în 1944, la 25 martie, de Buna Vestire

La Timişoara am ascultat poveştile de viaţă ale multor basarabeni care au suferit, împreună cu părinţii lor, drama celor două refugii. Astăzi, sunt părinţi şi bunici şi au aproximativ 70 de ani. În ochii lor am citit o tristeţe care le împovărează sufletele şi un dor mare, greu, de reîntregire a ţării.

Copil al refugiului este şi Ion Vlasi, născut în Vadul lui Vodă, în februarie 1941. A părăsit cuibul părintesc, împreună cu părinţii, fratele şi sora mai mare, în 1944, la 25 martie, de Buna Vestire. Grea şi întortocheată le-a fost calea până în Banat, mai exact, până Giarmata, Timişoara.

Despre părinţi

Mama Eufrosinia s-a născut în Vadul lui Vodă. Tata Zaharia se trăgea din Pârâta, Transnistria. Când s-au căsătorit au ales să locuiască la Vadul lui Vodă cu părinţii Eufrosiniei într-o gospodărie. La un an după căsătorie, în aceeaşi ogradă, şi-au ridicat propria casă în care li s-au născut trei copii: Georgeta (1929), Constantin (1935) şi Ion (1941), eroul acestei poveşti. De cum s-au căsătorit, Eufrosinia nu a lucrat nicăieri, era casnică. Gospodarul casei întreţinea familia, avea o măcelărie din care aproviziona cu carne unităţile de grăniceri de pe malul Nistrului. Copiii familiei Vlasi, de mici, mergeau duminicile la biserică, casa lor era peste drum de sfântul locaş. Eufrosinia şi Zaharia Vlasi au fost nişte părinţi foarte credincioşi.

Refugiul

Plecarea din casa părintească rămâne învăluită în ceaţă pentru micul Ionică. Avea trei anişori, nu înţelegea multe. Povestea  amară a refugiului o are în memorie mai mult din povestirile mamei: „De fiecare dată, mama, când îmi povestea despre acel  drum lung de la Vadul lui Vodă până în Banat, îmi accentua că a trebuit să ne oprim pe la diferite gospodării, să locuim în diferite case. Întrebam totdeauna: „Mamă, da’ la casa asta nu se găsesc ouă?”. Eram un amator de ouă sub orice formă – fierte, prăjite, crude. Le-am dus dorul până ne-am înjghebat noua gospodărie în România. Am călătorit, ca atâţia alţii, cu căruţa.

Părinţii mei, Dumnezeu să-i ierte, şi-au luat ce le-a fost mai drag pentru ei – cei trei copii. Din gospodărie au luat câteva lucruri şi ceva de mâncare. Au rămas pentru bolşevici două case cu podurile pline cu grâu şi porumb şi o curte cu păsări. Când am ieşit din ogradă, tata a legat de căruţă două vaci, ca să aibă lapte pentru copii, dar n-au ajuns prea departe. Părinţii au fost nevoiţi să le abandoneze într-o comună din judeţul Iaşi.

 

Nu pot uita un moment din această călătorie. Ne-am oprit într-o noapte lângă Prut. Cu noi era mătuşa, sora mamei, şi soţul ei, naşii mei de botez, călătoreau într-un car cu boi. Naşul, ca să păzească lucrurile, căci hoţii mişunau peste tot, s-a învelit într-un covor şi s-a culcat în car. Şi, după ce a aţipit, hoţii au venit. Au văzut că balotul e mare şi se căzneau să-l aburce în spate. Iar naşul a strigat din toţi bojocii de ne-a trezit pe toţi: „Staţi, măi, unde vreţi să fugiţi?!”. Hoţii s-au speriat, l-au trântit jos şi au luat-o la sănătoasa.

 

Şi în România am fost urmăriţi de securişti

 

Prima dată ne-am stabilit lângă Craiova, în comuna Livezi. Dar peste puţin timp, şeful de post i-a pus în vedere tatălui să părăsească localitatea că altfel vom fi ridicaţi şi duşi în Siberia. Părinţii credeau că în România nu ne va paşte acest pericol. Dar şi aici eram urmăriţi de tot felul de securişti. Mergeam dintr-o localitate în alta mai mult noaptea. Ţin minte cum, într-o noapte, mama se uita la cer şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să fie cu noi.

În 1945–1946, ne-am oprit prin mai multe localităţi din preajma Timişoarei până ne-am stabilit în comuna Bulgăruşi. Ulterior, datorită faptului că sora învăţa la un liceu din Timişoara, ne-au dat repartiţie la zece km de acest oraş, în comuna Giarmata. Am dus-o foarte greu. Acum, când le povesteşti copiilor, nu-şi dau seama câte greutăţi am înfruntat, nu înţeleg că noi nu am avut copilărie.

În România, tata a trebuit să se reprofileze. A fost împroprietărit cu cinci hectare de pământ, până la colectivizare, şi s-a apucat de agricultură. Dar dacă s-a făcut colectivizarea, a fost nevoit să plece la câştig la Bucureşti, pe un şantier. A plecat cu mai mulţi basarabeni cu căruţele cu cai să transporte materiale de construcţie. Munceau din greu pentru câteva parale. Ca să nu plătească pentru chirie, erau nevoiţi să doarmă cu animalele în grajd.

Viaţa de după refugiu

 

Zilele pentru părinţii lui Ionică treceau în muncă grea, suspine şi lacrimi provocate de strămutarea din cuibul strămoşesc. Se străduiau să nu arate copiilor durerea lor. Iar aceştia îşi vedeau de ale lor.

Elevul Ion Vlasi avea o reuşită bună la şcoală. După terminarea şcolii generale, a urmat un liceu de exploatare a căilor ferate. Din cauza lipsurilor din familie, după absolvirea liceului, nu a mers la facultate, s-a angajat muncitor feroviar la Timişoara. Urmând nişte cursuri speciale, în scurt timp, a devenit şef de staţie. În această perioadă, a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, studentă la Facultatea de Istorie şi Geografie a Universităţii din Timişoara. La sfârşitul anului 1966, au zis „Da!” la primărie, însă certificatul de căsătorie indică 1 ianuarie 1967.

Peste un an, în tânăra familie s-a născut fiica Adriana. (Am avut prilejul să o cunosc.) Iar în prima zi de mărţişor 1971 a venit pe lume şi un fiu. Fiica şi-a urmat mama în munca ei de dascăl. E profesoară la o şcoală din Timişoara. A studiat şi la facultatea de peisagistică. Ar putea fi un arhitect peisagist excelent, însă datorită faptului că iubeşte mult copiii, nu vrea să profeseze în acest domeniu. Fiul este inginer. Copiii, la rândul lor, au şi ei copii. Fiica are un băiat de 21 de ani, student la două facultăţi –mecanică agricolă şi chimie industrială. Fiul are o fată de 17 ani, elevă la liceu. De câteva luni, Ion Vlasi este văduv.

Din 1990 până anul trecut a fost preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” din Timişoara. Eroul meu povesteşte: „Aici, la Timişoara, s-au refugiat foarte mulţi basarabeni şi bucovineni. La început, Asociaţia număra peste 1700 de persoane. Dar mulţi erau bătrâni şi s-au trecut dintre noi. În momentul de faţă, Asociaţia are 365 de membri. Fiecare achită o cotizaţie simbolică. Am spus că nu trebuie să dispară Asociaţia aceasta, fondată în memoria părinţilor care au purtat pe umeri povara grea a refugiului, s-au sacrificat pentru noi. Nu trebuie să uităm niciodată că fraţii de peste Prut sunt fraţii noştri”.

Reîntâlnirea cu locurile natale

 

Pentru prima dată după plecarea din casa părintească, Ion Vlasi a revenit la baştină în 1980, cu ocazia unei excursii. „Am ajuns la Chişinău la o verişoară cu care am ţinut tot timpul legătura, am mers cu ea la Vadul lui Vodă. N-am găsit niciuna din casele noastre. Au fost dărâmate. Pe locul lor şi în grădina noastră mare  de vreo 3.000 m.p. s-au construit vreo trei clădiri. M-am mirat că n-am găsit nici biserica. Puteţi să vă închipuiţi ce s-a petrecut în sufletul meu!

Am mai fost apoi în 1986, 1987 şi 1989. În 1989, am nimerit la Marea Adunare Naţională şi la sărbătoarea Limba noastră cea română. Atunci am fost cu soţia şi fiul. Ne întorceam de la Moscova, de la un verişor din partea tatălui. A lucrat la Ministerul Agriculturii, ulterior a fost director la o gospodărie de creşterea florilor. La Moscova, tot de flori se ocupă. Am încercat atunci, în 1989, nişte sentimente înălţătoare. M-am întors înaripat la Timişoara, fiind convins că visul nostru de veacuri se va împlini în curând. Ultima dată am fost la Chişinău în septembrie 2004 pe linia Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” cu nişte ajutoare. Să ştiţi că de fiecare dată când merg la baştină mă umple plânsul. Iar când sunt la Timişoara şi aud vorbindu-se de Basarabia e ca şi cum aş asculta vocea unui înger. O tainică legătură de suflet şi de credinţă ne ţine uniţi pe veci. Să dea Dumnezeu să fie bine!”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce