Nicolai Costenco: efigie în timp

NFCostenco in ultimii aniDe curând, s-a împlinit un centenar de la naşterea lui Nicolai Costenco (1913-1993), distinsul scriitor şi cărturar, a cărui biografie se împleteşte strâns cu istoria meleagului natal şi se identifică întru totul cu destinul compatrioţilor săi pe aproape întreaga durată a secolului XX. În 1918, poetul a fost martor ocular al revenirii acasă a Basarabiei, urmată de revirimentul cultural-spiritual generat de unirea cu Ţara, şi a trăit, apoi, în anii de la urmă ai vieţii, satisfacţia de a vedea cu propriii ochi căderea şi sfârşitul imperiului ţarist-sovietic ce se face vinovat de calvarul la care au fost supuşi românii basarabeni în ultimele două sute de ani.

Dar, între aceste cu adevărat cruciale evenimente istorice, omului Nicolai Costenco i-a fost dat să trăiască aievea drama înstrăinării de familie şi de ţara natală, să suporte consecinţele nefaste ale raptului din 1940 al Basarabiei, după care au venit, în lanţ, alte cataclisme şi calamităţi sociale determinate de sovietizarea forţată a teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Scriitorul Nicolai Costenco a resimţit personal, pe pielea proprie, abuzurile, nedreptăţile şi suferinţele ce s-au abătut asupra basarabenilor odată cu ocupaţia sovietică, el fiind una din jertfele directe ale represiunilor operate de regimul sovietic.

Trebuie să precizăm că Nicolai Costenco a ales cu bună ştiinţă, la 27 iunie 1940, să rămână acasă, în Chişinăul natal, şi să se confrunte cu noile realităţi sovietice. A făcut-o din convingerea eminamente patriotică de a împărtăşi soarta populaţiei băştinaşe. A luat decizia de a rămâne în Basarabia absolut conştient şi, chiar dacă, drept consecinţă, deşi nevinovat, a trebuit să facă 15 ani de „Siberie şi chin”, niciodată nu a regretat faptul respectiv, dimpotrivă, şi l-a asumat ca pe un dat al destinului.

Pan. HalippaCel mai basarabean dintre scriitorii acestui pământ

Conform afirmaţiei unuia dintre colegii de breaslă, Nicolai Costenco a fost şi rămâne cel mai basarabean dintre toţi scriitorii pe care i-a dat această palmă de pământ. Concluzia confratelui de condei rezultă din crezul exprimat cât se poate de clar într-una din creaţiile poetului, care şi-a definit sensul de a fi, ca scriitor, dar şi, în primul rând, ca cetăţean, prin identificarea fără nici o rezervă cu pământul natal: „De altă lume nu mi-i dor, / Nu vântur fără rost nimicul, / Fiind crescut pe-acest ogor, / Aici eu am să-mi scutur spicul…”

Perioada de detenţie şi de surghiun trăită în Siberia, dincolo de cercul polar (în localitatea Dudinka, ţinutul Krasnoiarsk, peninsula Taimîr, unde scriitorul şi-a ispăşit „vina” de a fi pledat deschis pentru curăţenia şi demnitatea limbii române), s-a repercutat, bineînţeles, nu numai asupra existenţei fizice, dar şi asupra creaţiei scriitorului, deturnând-o – prin ingerinţele fără scrupule ale puterii în actul literar-artistic – de la mersul ascendent pe căile progresului şi aducându-i grave prejudicii de ordin estetic.

Într-un poem pe care i-l dedică în 1988, când scriitorul atingea vârsta de 75 de ani, poetul Gheorghe Vodă, un apropiat al casei, îi surprinde şi descrie magistral drama existenţială: „Nu mai coboară către noi./ Poetu-n nori îşi ţine trupul,/ unde, cu mulţi ani înapoi,/ trimis era/ să-i veşnicească duhul.// Să-i crească barba din plămâni/ în cerul zilelor polare/ cum blănurile cresc la câini.// Nu i-a crescut./ Acum o creşte, mare,/ când cerul zilelor e clar,/ deschis,/ să strigi cât poate gura!// Acum îi creşte firu-amar…/ Şi-nghite-n sec… Literatura/ vor scrie-o cei ce n-au trăit/ în cercul ochiului de gheaţă./ Când era tânăr a murit./ Acum trăieşte fără viaţă.”

Să nu se înţeleagă însă că, în afară de perioada interbelică, întru totul prielnică libertăţii de exprimare, Nicolai Costenco nu a mai avut momente benefice în activitatea sa literară. În general, trebuie să se ştie, că Nicolai Costenco a fost, fără nici o îndoială, un scriitor profesionist, primul de această croială în spaţiul nostru. S-a afirmat ca atare în perioada interbelică, fiind unul dintre cei mai înzestraţi şi mai fecunzi condeieri ai generaţiei sale. A debutat în 1933, cu versuri, în revista „Viaţa Basarabiei”, ca în 1934 să preia efectiv conducerea publicaţiei în calitate de prim-redactor; în fine, în 1939, când la Chişinău se înfiinţează Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor Profesionişti din Basarabia, este ales în funcţia de secretar general, preşedinte fiind desemnat Pan. Halipa. Până în anul fatidic 1940, editase trei cărţi de versuri („Poezii”, „Ore” şi „Elegii păgâne”), numeroase articole de critică literară, eseuri şi comentarii publicistice, traduceri în paginile revistei pe care o conducea.

O altă fază bună în activitatea literară a lui Nicolai Costenco ţine de anii 1955-1956, când a revenit, de fapt, la unelte. În acest scurt răstimp, aflându-se încă în „exilul polaric”, înainte de condamnarea cultului personalităţii lui Stalin, a aşternut pe hârtie proza memorialistică „Povestea Vulturului”, precum şi ciclul epistolar „Din bezna temniţei”, editate postum. Prin aceste două scrieri, autorul „Elegiilor păgâne” a abordat adecvat, cu mult curaj civic şi la un nivel artistic elevat, dureroasa temă a atrocităţilor comise de regimul sovietic împotriva propriului popor. Dacă ar fi avut posibilitatea reală să publice, atunci, la data scrierii, barem „Povestea Vulturului”, anticipându-l pe Aleksandr Soljeniţin, autorul povestirii „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, publicată în 1962, Nicolai Costenco ar fi fost cel dintâi scriitor sovietic care a abordat deschis problematica gulagurilor staliniste.

Un mesaj crepuscular de la Pan. Halippa

În 1969, ajuns la pragul din urmă al vieţii sale, cunoscutul om politic şi de cultură basarabean Pan. Halippa (1883-1979) îi adresa, de la Bucureşti, unde locuia, la Chişinău, scriitorului moldovean Nicolai Costenco, fost – până la 28 iunie 1940 – colaborator, coleg de redacţie la revista „Viaţa Basarabiei”, un mic răvaş, scris citeţ pe verso-ul unei fotografii care îl reprezintă pe însuşi Pan. Halippa şi care, prin conţinutul său, seamănă mult cu un mesaj de rămas bun, de adio. Răvaşul este datat cu 26 noiembrie 1969 şi are următorul conţinut:

„Dragul meu,

Tare mi-i dor să te văd şi să aud din gura dumitale gândurile care te frământă. De aceea n-ar fi rău ca dumneata să te opinteşti şi să vii la noi. Căci altfel tare mă tem că nu ne vom mai vedea. Din fotografia asta poţi vedea în ce hal mă găsesc. Eu tare aş fi dorit să te ştiu conducătorul culturii româneşti acolo unde te găseşti. Ştii ce vederi am avut şi le am. Eu pe a(le) dumitale le-aş dori şi mai bune decât ale mele.

Fii sănătos şi lucrează. Noroc şi voie bună.

26 noiembrie 1969.

Pan. Halippa.”

Se cunoşteau de prin 1933, anul când junele Nicolai Costenco a debutat cu versuri în revista „Viaţa Basarabiei”, al cărei director-fondator era Pan. Halippa, recunoscut fruntaş al mişcării cultural-naţionale din provincia mărginaşă înstrăinată, mişcare ce a culminat cu actul unirii din 27 martie 1918. Este de crezut însă că cei doi, dat fiind faptul că directorul administrativ al publicaţiei chişinăuene, Teodor Păduraru, nepot de soră al lui Pan. Halippa, era şi tatăl vitreg al tânărului poet, se cunoşteau mai de demult. În orice caz, în nr. 1 din ianuarie 1934 (de curând, la 21 decembrie 1933, N. Costenco împlinise 20 de ani), într-o notă redacţională aparţinând directorului publicaţiei, citim: „Cuvântul îmbrăcat în haina de sărbătoare a poeziei a apărut rar şi timid în paginile revistei noastre. Poetul plaiurilor basarabene îl aşteptăm cu toţii. Începând cu numărul de faţă şi cele viitoare, publicăm din versurile poetului basarabean N.F. Costencu. Deocamdată, ne abţinem de la orice apreciere critică” (pag. 57). Nouă luni mai târziu, într-o altă notă redacţională, inserată în nr. 10 din acelaşi an, 1934, citându-se „interesantele aprecieri” făcute în paginile revistei „Viaţa literară” tinerilor poeţi N.F. Costenco şi Vladimir Cavarnali, se precizează că apariţia acestora pe firmamentul literaturii române „n-a fost un accident pentru Basarabia”.

„Primul care s-a smuls din umbră este poetul N.F. Costenco. Debutul l-a făcut într-o seară la Viaţa Basarabiei. Sfios, a început să citească. S-a oprit de câteva ori, dar nimeni nu s-a clintit. Le văzuse tuturora pe chip cuvântul Mai departe! Şi a cetit aşa, mereu, poetul despre care nimeni nu auzise şi care călcase sfios pragul redacţiei. A cetit Cântece de leagăn, despre drumuri vechi, femei cu negre şalinci, despre nopţi cu piersicii înfloriţi şi linişti domoale de stepă, despre dureri nebănuite şi lumi necunoscute, a cetit mereu…” (pag. 64).

Încă multe ar fi de spus pe marginea acestor măgulitoare aprecieri făcute cu mintea trează şi cu luciditatea omului înzestrat cu gândirea bărbatului de stat. Multe şi interesante! Astfel că va trebui să revenim…

 Vasile MALANEŢCHI

The following two tabs change content below.