Nicolae TESTEMIȚEANU (1 august 1927–20 septembrie 1986) // Valentina Butnaru

nicolaetestimitanuUltima dată l-am văzut în sicriu: frumos, luminos, cu o stiblă de busuioc şi cu un caiețel de notițe în buzunarul de la piept. Astfel a plecat dintre noi omul, rectorul şi ministrul Testemiţeanu, cu agenda, gata să noteze orice gând nou, şi cu busuiocul, legat de noi pentru totdeauna. Nu ştiu cine s-a încumetat să-i pună busuiocul în buzunar, dar a fost un act de mare curaj pentru anul 1986.

Mi-a fost drag acest om deosebit, cu toate ca l-am văzut doar de câteva ori, iar acum, de când nu mai este, îi resimt puterea şi tăria, și lipsa, tot mai mult. Acum, când mă ciocnesc de bărbaţi înalți și bine făcuți, dar slabi de înger, mărunţi la suflet, laşi, vulnerabili şi speriaţi ca, printr-un gest sau printr-un cuvânt românesc, să nu-și piardă fotoliul, mă gândesc tot mai des cum a trăit zi de zi Testemiţeanu şi cum a înfruntat el micimea caracterelor, laşitatea unor colegi şi a unor prieteni, care nu puteau fi atunci mai curajoşi decât astăzi! Pentru mulţi dintre ei, era foarte simplu să stea în spatele lui Testemiţeanu. A fost indulgent cu cei slabi şi le-a iertat lipsa de verticalitate, tratându-i pe toţi cu răbdare şi cu tact.

Venea pe la redacţia Ocrotirea sănătăţii, unde a adunat şi subsemnata experienţă timp de câţiva ani. Deşi în plină perioadă sovietică, când toţi erau „tovarăşi”, Testemiţeanu îşi începea orice vizită cu „săru’mâna” la propriu. Şi, oricâte doamne ar fi fost în încăpere, le săruta mâna, apoi dădea mâna cu toți bărbaţii, şi abia după aceea se aşeza şi-şi începea discursul. Asta se întâmpla de fiecare dată, în diverse medii, sub amuzamentul şi privirile ironice ale bărbaţilor „puternici” care nu-şi permiteau asemenea manifestări de slăbiciune. Testemiţeanu îi înfrunta fără a renunţa şi fără a se intimida de faptul că este unicul bărbat galant… A trăit vertical, fără a face compromisuri, și a plecat dintre noi în cel mai frumos mod posibil – în dans…