Nicolae Popa: Întoarcerea acasă a lui Aurel Dragoş Munteanu

Azi toată lumea e predispusă să se împrăştie prin lume şi a venit timpul să reevaluăm cu toată seriozitatea importanţa legăturilor noastre cu lumea, stabilite de cei plecaţi. Mai ales când e vorba de plecări dramatice, când doar statutul de refugiat mai putea salva familia de deportări spre îngheţurile veşnice. Însă tăvălugul represaliilor pe criterii de clasă, venit peste noi după 28 iunie 1940, nu a însemnat neapărat şi dezrădăcinări totale, cum şi-ar fi dorit torţionarii. Astăzi, istoria se răzbună prin copiii şi chiar prin pruncii de atunci. Se răzbună prin copilul Paul Goma, prin pruncul Adrian Păunescu, prin pruncul ce avea să devină coleg de breaslă al acestora, dar şi un important diplomat, Aurel Dragoş Munteanu.

Placă comemorativă, consacrată lui Aurel-Dragoş Munteanu

Doamna Sofia, mama lui Aurel Dragoş Munteanu, a fost una din învăţătoarele şcolii interbelice care a ştiut cum să-i înveţe carte românească pe elevii din Buda, Călăraşi, fostul judeţ Lăpuşna, în aşa fel încât să se adeverească afirmaţia că patru clase româneşti bat zece clase sovietice. Tatăl meu, de-o pildă, unul dintre elevii doamnei Sofia, i-a fost recunoscător toată viaţa pentru că, vorba lui, „m-a făcut om încă de mititel”. Şi asta chiar dacă soarta familiei Munteanu avea să fie una din cele mai zbuciumate. Într-o notă cutremurătoare, lăsată de Aurel Dragoş Munteanu, pe 17 aprilie 1994, citim următoarele: „Destin de exilaţi. Fratele meu, Dragoş, mort la Buzău. Mormântul distrus în război. Cotu-Ciorii: mama & Tata. Tatăl meu mort la Recaş, în ian. 1947. Mormânt amestecat de timpuri vitrege. Mama & eu: Recaş, Luna, Poiana, Cluj, Oradea, Bucureşti, New York, Washington D.C. Unchiul Vasile, mort la Târgovişte în 1993. Mama la Washington, 14 aprilie 1994.” Între timp, traiectoria vieţii scriitorului poate fi reconstituită după următorul itinerar biografic, „cartografiat” după www.marileiubiri.org.

Scriitorul şi exilul

În 1964 absolvă Facultatea de Litere şi devine asistent la Catedra de Literatură din Oradea. Publică volumul de povestiri „După-amiaza neliniştită”. În 1968 pleacă la Bucureşti, în timp ce România se opunea invaziei Cehoslovaciei. În august, devine membru PCR împreună cu doi prieteni basarabeni, Paul Goma şi Adrian Păunescu. Se afirmă ca ziarist şi critic literar, publică un roman şi o culegere de eseuri. În 1970–1971, împreună cu Adrian Păunescu, face un stagiu de un an pentru scriitori la Universitatea din Iowa (SUA), cu o bursă Fullbright; printre absolvenţii programului se numără şi celebra scriitoare americană Flannery O’Connor.
Călătoreşte în Statele Unite de mai multe ori, precum şi în multe ţări europene, apoi în Rusia şi Asia, prin diverse schimburi culturale. Stă o lună în India (1974) de a cărei cultură se îndrăgosteşte ca Mircea Eliade, pe care l-a întâlnit la Chicago. La Paris l-a întâlnit pe Cioran. În timpul verii, locuieşte la Casa Scriitorilor din Mogoşoaia. În 1977 îi apare ultimul roman publicat în timpul vieţii „Marile Iubiri”, după care începe să fie izolat de regimul comunist, care nu agrea legăturile sale strânse cu intelectualii, preoţii şi călugării ce se opuneau regimului. În anii 1980, învaţă ebraica la cursurile „Talmud Torah” şi aramaica. Citeşte şi studiază evangheliile în limba vorbită zilnic de Iisus Hristos.

În 1987 lui Aurel-Dragoş Munteanu i se ia dreptul la semnătură după ce scrie un articol despre Mircea Eliade, iar securitatea începe o campanie de urmărire şi intimidare. Îşi dă demisia din PCR (1988) şi scrie o serie de proteste care au fost difuzate la „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. În consecinţă, îşi pierde slujba de la „Luceafărul”. I se acordă statutul de refugiat în SUA în vara lui 1989. Era pregătit să plece cu toată familia în ianuarie 1990, însă evenimentele din decembrie 1989, datorită calităţii sale de oponent al regimului comunist, fac să fie chemat la Televiziune. Devine membru al CFSN şi este numit preşedinte al Radioteleviziunii Române Libere, precum şi purtător de cuvânt al guvernului provizoriu. În februarie demisionează imediat ce se întoarce dintr-o vizită în Germania, în timpul căreia FSN a fost transformat în partid. În martie este numit ambasador la ONU. În august 1990 devine preşedintele Consiliului de Securitate ONU, aceasta fiind perioada când Irakul a agresat Kuweitul. Munteanu a negociat cinci rezoluţii ONU fără niciun vot negativ. Ca urmare, Kuweitul este eliberat de alianţa Naţiunilor Unite (1991).

Aurel-Dragoş Munteanu, la primirea R. Moldova în ONU

În martie 1992, Aurel Dragoş Munteanu participă nemijlocit la primirea Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite, moment în care i s-a rezervat în mod simbolic un loc la masa ce reprezenta pământul său natal, alături de primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi ministrul de Externe, Nicolae Ţâu. Într-un interviu pentru „Lumea liberă”, întrebat ce sentimente a avut în momentul în care drapelul tricolor al Republicii Moldova a fost înălţat pe un catarg în faţa clădirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, Aurel-Dragoş Munteanu a răspuns: „Eu o să-mi închei curând misiunea la Naţiunile Unite, până acum noi am reprezentat Moldova în toate demersurile sale la Naţiunile Unite. Până la admitere şi la admitere, nu au existat două delegaţii, am fost una. Noi suntem Moldova şi România, sunt mândru de aceasta, este o pagină de istorie pe care neamul nostru a înscris-o în faţa întregii comunităţi internaţionale…”

Aurel-Dragoş Munteanu a decedat în dimineaţa zilei de 30 mai 2005, după o suferinţă de doi ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Mareţie… Grandoare” pe care le-a rostit de trei ori. Slujba de înmormântare a fost oficiată de părintele Gheorghe Calciu la biserica „Sfânta Cruce” din Virginia şi se odihneşte la Washington D.C., alături de mama care l-a născut în ianuarie 1942 în Buda, Călăraşi, într-o casă în care actualmente se află biblioteca ce îi poartă numele şi pe al cărei perete duminică, 29 august, a fost dezvelită placa comemorativă, executată de sculptorul Tudor Cataraga pe care va sta scris: „În această casă s-a născut scriitorul şi diplomatul Aurel-Dragoş Munteanu (1942– 2005)”. Uite că istoria reuşeşte uneori să se răzbune pentru propriile nedreptăţi.

The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)