Nicolae Negru: Trei Independenţe şi o paradă militară

Estonia şi-a proclamat independenţa la 20 august 1991, în toiul puciului anti-perestroika. (Lituania, Letonia, Armenia se declaraseră independente în 1990, iar Georgia – la 9 aprilie 1991.) La 24 august, imediat după încheierea puciului, s-a declarat independentă Ucraina. Până şi Belarus ne-a luat-o înainte, anunţând că iese din componenţa URSS la 25 august. În aparenţă, independenţa cădea în palma noastră ca un măr răscopt, fără ca noi să fi depus vreun efort, imperiul se prăbuşea sub ochii noştri şi întârzierea părea fără rost. De aceea, Declaraţia de Independenţă a fost votată de marea majoritate a deputaţilor (cei din raioanele de peste Nistru lipsind), ceea ce în alte condiţii nu ar fi fost posibil.

Nu e adevărat

Dar nu e adevărat că liderii Frontului Popular nu se gândeau decât la „limbă şi alfabet” şi nu aveau planuri de ieşire din componenţa URSS. La 23 iunie 1990, la iniţiativa lor, Parlamentul a votat Declaraţia de suveranitate a RM, care stipula supremaţia legilor naţionale asupra celor unionale. În afară de aceasta, deputaţii au votat recunoaşterea independenţei Lituaniei, proclamată la 11 martie 1990, demonstrând astfel care sunt „valorile şi principiile” spre care tind moldovenii. A fost un gest deosebit de sfidător, pe care nu şi l-a permis niciuna din fostele republici unionale. La 17 martie 1991, Chişinăul a boicotat primul referendum organizat de Moscova, în care cetăţenii sovietici au fost întrebaţi dacă se pronunţă pentru sau împotriva păstrării URSS ca „o federaţie nouă a republicilor suverane cu drepturi egale, în care vor fi garantate drepturile şi libertăţile tuturor naţionalităţilor”. În acest demers, RM a fost alături de Ţările Baltice, Armenia şi Georgia, a căror mişcare spre independenţă nu lăsa dubii.

Independenţa de nevoie

Totuşi trebuie să recunoaştem, şi îi dăm aici dreptate dlui Petru Lucinschi, că o bună parte din deputaţii care au votat independenţa RM la 27 august 1991 au făcut-o de nevoie, fiindcă era ridicol să te mai ţii de poala Rusiei, după ce nu numai Ucraina, dar şi Belarus s-au separat de ea. Deşi textul Declaraţiei de Independenţă a fost acelaşi, motivul semnării a fost diferit pentru deputaţi. Ceea ce pentru unii însemna realizarea unui vis, o nemaipomenită şansă istorică, pentru alţii reprezenta o adaptare la realitate, o încercare firească de a nu se lăsa prins sub ruinele imperiului. Dacă pentru primii independenţa era o sărbătoare, un nou început, pentru ultimii – un prilej trist de despărţire de URSS, o catastrofă, cea mai mare, a secolului trecut. Aceştia marchează independenţa „cu lacrimi pe obraji”, găsindu-şi alinare în Partidul Comuniştilor refăcut de Voronin.

Marginalizarea fondatorilor

Din păcate, „catastrofiştii” au preluat puterea în 1994 şi au deţinut-o, cu mici excepţii, până în 2009. Ei au ratificat aderarea la CSI şi au făcut tot posibilul ca RM să se afle lângă ruinele imperiului drag sufletelor lor. În acest scop, ei au ajustat miturile fondatoare ale RSSM, elaborate de istoriografia sovietică, la necesităţile zilei de azi. Au avut, într-un moment, chiar ideea bizară, orwelliană, a „corectării” textului Declaraţiei de Independenţă, în care figurează limba română şi apartenenţa moldovenilor la spaţiul românesc. Recunoscând, în sfârşit, că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, „catastrofiştii” insistă ca aceasta să fie numită „moldovenească” din raţiuni politice şi consideră RSSM, creată de Stalin, drept expresie a continuităţii statalităţii moldoveneşti. RM devine astfel, în mod automat, moştenitoare a Moldovei lui Ştefan cel Mare, pe când cei care au redactat Declaraţia de Independenţă au considerat teritoriul Basarabiei (şi Bucovinei) „ocupat prin forţă la 28 iunie 1940”, iar RM era pentru ei „parte a teritoriului României”.

Strategia aşteptării

Tipul de politică practicat de nostalgici este unul pasiv, „reacţionar”, în sensul că nu urmăreşte un obiectiv clar şi nu se bazează pe o strategie de lungă durată. E o strategie a aşteptării. Ceea ce îşi doresc ei instinctiv e să fie pe lângă Rusia. La aceasta se reduce obiectivul lor intim, reflexiv. De aceea pare că ei trăiesc doar cu ziua de azi.

Între timp, Rusia s-a „ridicat din genunchi” şi priveşte din nou cu ochi pofticioşi în jurul său. Deşi nu mai are puterea de altădată, ea îşi doreşte refacerea imperiului cu orice preţ, aplicând, fără menajamente, arma economică. După ce a recucerit Belarusul, s-a concentrat asupra Ucrainei, punându-i acesteia ultimatum să adere la Uniunea Vamală, concepută de Moscova ca nucleu al viitoarei noi uniuni sovietice visată de ea. A te afla azi lângă Rusia este pur şi simplu periculos. Independenţa, în sensul ei primar, afirmat prin declaraţia de independenţă a RM, este ameninţată în mod direct. Ţinând strâns „coada” transnistreană, Moscova încearcă, profitând de slăbiciunea Europei, să ne lege definitiv de stâlpii săi.

„Forţa motrice”

Ideologii independenţei, cei care au pus bazele noului stat numit Republica Moldova – unioniştii, au fost marginalizaţi şi au jucat ulterior un rol secundar. Înlăturarea lor de la putere a lipsit RM de o „forţa motrice” conştientă, energică, deşi dezorganizată, subminată de agenţii ruşi. Totuşi, guvernarea PCRM nu a reuşit să distrugă întreaga temelie creată de ei. Trădarea PPCD a fost lovitura care i-a trezit la viaţă, i-a determinat să se regrupeze.

Dar nici astăzi unioniştii nu reprezintă o formaţiune politică distinctă şi nici nu există vreun program politic care să descrie un eventual proces al reunificării RM cu România. Scopul declarat al majorităţii formaţiunilor care nu neagă spiritul Declaraţiei de Independenţă este integrarea în UE. Daţi-ne Parlamentul şi vă dăm Europa! – promitea PL în ultima campanie electorală parlamentară.

Cu gândul la altceva

Lupta acerbă dintre unionişti şi nostalgici a determinat consolidarea independentiştilor „veritabili”, apăruţi pe parcurs, post-factum, după 1991. Foşti şi actuali românofobi, deşi recunosc, cu jumătate de gură, limba română, ei nu concep îndepărtarea de Rusia ca pe o apropriere de România. Iniţial, ei erau proceseişti, apoi s-au reorientat. Ei vor în Europa, dar nu pentru a se întâlni acolo cu România, ci pentru a consolida RM ca stat neutru, „nici cu unii, nici cu alţii”. Unii independentişti nu-şi dau pe faţă moldovenismul şi antiunionismul, după cum unii unionişti îşi camuflează intenţiile cu retorică independentistă. La fel procedează şi unii adepţi ai refacerii, într-o formă sau alta, a Uniunii Sovietice. Aşa cum într-o familie soţii îşi ascund intenţiile de divorţ în faţa copiilor, forţele politice importante din RM plătesc tributul cuvenit independenţei, gândindu-se la altceva.

Cine ar semna Declaraţia de Independenţă?

Independenţa, aşa cum este descrisă în declaraţia adoptată de parlament la 27 august 1991, prezintă un pas necesar pentru obţinerea „unităţii naţionale”, adică a reunificării cu România. De aceea se cerea „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice.”. Care din forţele politice de azi ar semna această declaraţie? PL – da, PLDM? Posibil. Pentru care independenţă se organizează parada militară de mâine? Aceasta nu se ştie cu siguranţă…

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)