Nicolae Negru: Mititeii şi oaia care ne unesc

După Igor Dodon, care de dragul carierei e gata să păşească pe oasele victimelor regimului sovietic stalinist, iată că şi Dumitru Diacov, preşedintele de onoare al partidului pe care l-a fondat, Partidul Democrat, dă cu piciorul în piatra din Piaţa Marii Adunări Naţionale, pusă acolo pentru a marca locul viitorului monument dedicat memoriei victimelor ocupaţiei sovietice. Într-un dialog cu cititorii site-ului „În profunzime”, fiind întrebat care este atitudinea sa faţă de „Piatra” din PMAN, dl Diacov a răspuns: „Din punctul meu de vedere, în capitală, în PMAN trebuie să fie un monument care uneşte ţara, dar care nu o dezbină”.

Ciudată logică! Cum poate să dezbine un monument dedicat memoriei unor victime nevinovate ale ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist? De ce nu îi dezbină pe ruşi asemenea monumente, la dezvelirea cărora au participat, cu diverse ocazii şi preşedintele rus Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin? Înţelegem că pe unii i-ar putea deranja sintagma „ocupaţie sovietică”, dar cum altfel să interpretăm evenimentul din 28 iunie 1940? Cine i-a întrebat vreodată pe basarabeni dacă doreau ei să fie „eliberaţi” de URSS? În 1918, când Basarabia s-a reunit cu România (sau cu partea care se numea Moldova, dacă vreţi) din care a fost ruptă în 1812, a existat, cel puţin, o decizie a Sfatului Ţării, care, de bine, de rău, era recunoscut drept organ reprezentativ al basarabenilor, căci l-au format ei înşişi. Care organ reprezentativ al moldovenilor a chemat tancurile sovietice în Basarabia? Conform DEX, ocupaţie înseamnă „(luare temporară în) stăpânire de către forțele armate ale unui stat a unei părți sau a totalității teritoriului unui alt stat”. Conform dicționarului Webster’s, ocupaţie înseamnă şi „ocuparea unui teritoriu prin forţă militară sau politicile aplicate de aceasta”. Când vrei să eliberezi pe cineva nu-l îngrădeşti cu sârmă ghimpată, nu îl decimezi, nu îi nimicești intelectualitatea, nu deportezi, nu organizezi foamete, nu aduci masiv, prin ucaz „prezidenţial” (al lui Kalinin) populaţie din alte regiuni ale imperiului şi, la urma urmei, nu ciunteşti teritoriul aparţinând celor „eliberaţi”? Oricum ai da, acţiunile URSS, întreprinse în cârdăşie cu Germania hitleristă, conţin toate elementele unei ocupaţii. Că timp de 50 de ani basarabenilor li s-a spus că au fost „eliberaţi” e altă vorbă. Că mulţi dintre basarabeni au crezut sincer că cei nimiciţi de NKVD şi deportaţi de puterea sovietică erau „duşmani ai poporului” e o problemă, fireşte, dar înseamnă aceasta că trebuie să-i menajăm sau să le vorbim despre cei deportaţi în termenii propagandei sovietice? Că majoritatea „oamenilor sovietici” au aflat despre reţeaua de lagăre de concentrare, numită Gulag, abia în momentul prăbuşirii URSS să fie un motiv de a le tăinui adevărul?

Poziţia lui Diacov poate fi interpretată drept un semn în plus de „pragmatism”, care în realitate este echilibristică şi conformism în forme patologice. Faptul că părinţii săi şi el personal se numără printre cei deportaţi nu trebuie să ne mire. Nu este el primul, nici ultimul care, de dragul unor interese politice, este gata să îngroape adevărul sau să-l plaseze undeva pe la margine, ca să nu deranjeze pe cineva. Ca să nu mergem departe după exemple, şi Zinaida Greceanâi, care ameninţa că va trage în elevi, procedează la fel, înscriindu-se în rândurile comuniştilor sub steagurile înroşite de sângele milioanelor de victime. Nici pe ea nu o tulbură faptul că unii colegi de partid împart mormintele şi oasele în ale noastre şi ale lor.

Adevărul e amar uneori, alteori este stresant sau chiar îngrozitor, dar nu există altă cale de însănătoşire a societăţii, decât să-l privim în faţă. Adevărul este triumful spiritului, spunea rusul Nikolai Berdeav. Ocupaţia rusească începe în 1812, şi a durat, exceptând perioadele 1918-1940, 1941-1944,  până în 1991. Altfel faţă de cine ne-am eliberat şi ne-am proclamat noi independenţa la 27 august 1991? Faţă de Imperiul Rus, numit atunci Imperiu Sovietic. Aflându-se la putere timp de opt ani, comuniştii au încercat să scoată din PMAN „piatra” acestui adevăr, redenumind Ziua Independenţei, transformând-o în Ziua Republicii. Intenţiile dlui Diacov de a scoate „piatra lui Ghimpu” sunt de aceeaşi natură.

În rest nu avem nimic față de dl Diacov, iar în unele cazuri îi putem aprecia efortul de a găsi o cale de mijloc, momentul de echilibru între forțele politice. Suntem siguri că nu la monumentul lui Lenin s-a gândit el când a spus că în PMAN trebuie să se afle ceva care ne uneşte. Dar dacă nu ne poate uni adevărul, ce ne-ar mai uni? Un butoi cu bere sau cu vin, ca în timpul comuniştilor, cu mititei la grătar? Sau poate să mai încercăm o dată, cum s-a propus cândva, să durăm un monument Mioriţei, adică celebrei oi care se consideră că ne reprezintă din punct de vedere caracterologic, identitar? Un asemenea monument cu siguranţă le-ar plăcea unor conaţionali de-ai noştri şi i-ar uni pe mulţi. Dar la ce ar folosi această „unire”?

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)