Nicolae Negru: Metamorfozele unionismului

Am primit zilele trecute un SMS: „Ar fi extraordinar ca PL, PNL, MAE să se constitue într-o alianţă pt reunificarea ţării şi să se lanseze în campania el[ectorală] cu un mesaj f [oarte] clar unionist: cea mai rapidă şi unică posibilă cale de a ne integra în UE este calea germană. Multă lume de mult aşteaptă să apară o forţă puternică unionistă. Vă garantez min[ium] 50 de mandate.”

Făcând abstracţie de propunerea dificil de realizat privind alianţa dintre PL; PNL şi MAE, cu consecinţe improbabile, care e o altă temă de discuţie, atragem atenţia asupra modului în care autorul mesajului, Ilie Bratu, unionist „din oficiu”, în calitatea de lider al Mişcării Unioniste, vede necesitatea Unirii. Motivaţia ne face să credem că Unirea nu este pentru el un scop în sine, un ideal spre care trebuie să tindem indiferent de conjunctura politică, ci o „scurtătură”, o modalitate de a nimeri cât mai repede în UE, „pe uşa din spate”, după cum au scris unele ziare europene.

Este ca şi cum i-am chema pe moldoveni la biserică nu pentru că sunt creştini, ci pentru confort, pentru a se adăposti iarna de frig, iar vara – de arşiţă. Un asemenea unionism ar trebui să se numească altfel.

Ne dăm seama de ce Ilie Bratu recurge la această stratagemă. El doreşte astfel să-i păcălească pe românofobii cu creierii spălaţi timp de 45 de ani, să-i ducă de nas pe cerberii imperiali. Însă, din punctul nostru de vedere, un asemenea unionism pe care l-am putea numi „utilitar”, aduce un deserviciu idealului unirii, nu grăbeşte, ci dimpotrivă, reţine procesul unirii.

Acelaşi mesaj „şmecher” ni-l transmite Vitalia Pavlicenco, preşedintele PNL, în spotul dedicat referendumului din 5 septembrie: „Avem nevoie de un preşedinte curajos, care să ne conducă spre unirea cu România, calea cea mai scurtă de integrare în UE”. Din punctul ei de vedere, lipsa de curaj îi determină pe liderii AIE şi ai altor partide să nu pledeze deschis pentru unirea cu România. Este, evident, o speculaţie.

Oricum, în mod paradoxal, deşi obiectivul unionist a lipsit din programele politice ale partidelor din RM, cu câteva excepţii (principala fiind Frontul Popular Creştin Democrat, care, în decembrie 1999, şi-a schimbat denumirea în PPCD, renunţând la obiectivul unirii, formulat până atunci în mod explicit), mesajul antiunionist a fost mereu prezent în campaniile şi dezbaterile electorale. Partidele proruse i-au speriat în permanenţă pe alegătorii moldoveni cu „pericolul” unirii, până aceştia şi-au dezvoltat „imunitate” , după cum au arătat alegerile din 29 iulie 2009. Conform sondajelor, ponderea cetăţenilor care consideră că unirea oricum se va produce, în viitorul apropiat sau îndepărtat, este în creştere, lentă, dar incontestabilă, dacă e să comparăm cu anii 1990. Rezultatele electorale ale PPCD nu sunt un indiciu al ponderii unionismului, după cum nu va fi nici rezultatul obţinut de PNL şi Vitalia Pavlicenco în alegerile viitoare, dacă îşi va menţine mesajul unionist. Asta pentru că, trebuie să recunoaştem, unirea nu este o prioritate, nu numai a moldovenilor în general, dar şi a unioniştilor. Dacă nu s-a produs în 1991, de ce să ne mai grăbim? – aşa gândesc ei, căci
„pragmatismul” a bătut mai întotdeauna idealismul basarabenilor.

Dna Pavlicenco ştie prea bine că nu lipsa curajului îi împiedică pe liderii principalelor partide să candideze sub steagul unionismului. Partidele din RM se mai tem încă, şi nu fără motiv, că un mesaj unionist le va îngreuna calea spre putere. Totuşi ceea ce au făcut partidele AIE pentru unire, pe perioada unui singur an, unele într-o măsură mai mare, altele într-o măsură mai mică, nu va obţine dna Pavlicenco nici în zece ani de campanie „curajoasă”. Înlăturarea gardului de sârmă ghimpată, declararea datei de 28 iunie zi a ocupaţiei sovietice, formarea comisiei pentru elucidarea crimelor regimului comunist de ocupaţie. Acestea sunt acţiuni ale căror semnificaţii unioniste nu pot fi supraapreciate. Un unionist la putere face mai mult decât zece unionişti în campania electorală.

O politică unionistă trebuie să fie în primul rând deşteaptă şi suficient de prudentă pentru a anihila efectul ei încă destabilizator, care ar lovi ca un bumerang în calitatea guvernării şi, în consecinţă, în durata aflării unioniştilor la putere. Să nu ne ascundem după deget: nici UE nu ar privi cu ochi buni o politică de confruntare permanentă cu Rusia care reacţionează la orice pas de apropiere a RM de România. Ideea că această apropiere împiedică reglementarea transnistreană este una „de lucru”, şi la Bruxelles şi la Washington, deşi europenii şi americanii înţeleg prea bine că reglementarea transnistreană o împiedică de fapt Rusia care doreşte să ţină RM lângă ea, să nu admită integrarea ei în UE şi NATO. Însă Moscova, acţionând asupra Tiraspolului, poate folosi unionismul ca pretext, ca motiv de a refuza orice compropmis şi acest lucru vor să-l preîntâmpine, în limitele rezonabilului, UE şi SUA. Liderii AIE nu pot să nu ţină cont de dispoziţia partenerilor occidentali.

Atractivitatea României contează, fireşte, de aceea nu excludem că îşi are rostul şi modul utilitar sau „pragmatic” de a privi unirea, dar, în esenţă, aceasta trebuie să rămână în primul rând un proiect „de suflet”. Să nu ne amăgim că socialul şi economicul hotărăsc totul, căci dacă ar fi fost aşa, nu ar fi trebuit să ieşim din URSS sau să ne depărtăm de Rusia.

Mie personal mi-ar plăcea ca alegătorilor să li se spună adevărul: Unirea este şi trebuie să fie un ideal nepieritor, pe care ar trebui să-l realizăm chiar dacă România nu ar face parte din UE. 

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)