Nicolae Dabija minte!

Sună grosolan şi trivial. Trebuia să spun: Dabija metaforizează!

Vă vine a râde, dar afirmaţia din Literatura şi artaeu (!) aş fi propus „noii conduceri a US să intervină ca autorul (Dabija) să nu mai aibă acces în şcoli” (!) e o nerozie. De când Uniunea Scriitorilor decide cine să intre în şcoli? În contextul invaziei totale a „romanţului” în şcoli şi în mintea cititorilor inocenţi, declaraţia e chiar hilară! Problema poate ar fi: cum să-l scoţi de acolo?! Eu gândesc altfel, am şi scris: „Mulţi insistă: trebuie să interzicem această carte în şcoli, pentru că e falsă, mistifică faptele, este un prost model literar. Eu sunt mai tolerant şi cred că trebuie să trecem şi prin această experienţă a promovării surogatului, de care ne vom decepţiona mai târziu…” Cartea-i proastă, dar îmi e organic străină orice interdicţie!

Dabija minte şi atunci când scrie că „revista Contrafort se arată plină de revoltă” faţă de promovarea deocheată a cărţii lui. Eu scriam exact contrariul: „În contextul «strategiilor promoţionale» bine cunoscute azi, nu mi se pare ieşită din comun promovarea agresivă, fără precedent, făcută cărţii…” (vezi: http://www.contrafort.md/). Dar explic a treia oară autorului: logic şi lingvistic, „zeci de lansări” e un nonsens! Orice carte (sau rachetă) se lansează o dată!

Ideea mea era alta: „Un singur lucru nu ar fi de dorit să se producă: să se prezinte această carte ca model literar […]. Am mai păţit-o”. Am mai păţit-o cu Samson Şleahu, cu Ion Canna şi cu alţi „clasici”. Or, în plan strict literar, prin schematism, tezism şi invenţii supte din degetul „metaforic”, romanul lui Dabija e Tovarăşul Vanea întors pe dos. Cândva ne vom dumeri şi ne va fi ruşine. Apropo: tancurile nemţeşti tăvălind grâul în filmele sovietice (Dabija le-a desenat  câte o steluţă) nu sunt o metaforă, ele sunt un ieftin truc propagandistic.

Dabija minte atunci când spune că eu aş fi fost deranjat de multele „recenzii pozitive”. Dimpotrivă! Eu scriam în Semn că „accept cu seninătate şi subscriu tuturor opiniilor pozitive, tuturor aplauzelor şi ovaţiilor. Mi se pare firesc ca omul extaziat să-şi valorifice energia pozitivă” (pentru confirmare, click aici: http://www.semn.md/ ).

Delirând, Dabija insinuează că l-am făcut pe Stalin „mare intelectual”. Să vedem ce scriam eu: „De unde a luat scriitorul că Stalin era analfabet? (La pagina 72, «Stalin» – cel inventat de Dabija! – i-ar fi declarat lui Gorki: «Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi a scrie».) Poate semidoct, dacă vrea atât de mult să-l «ofenseze»”. Calificativul meu era: „genial semidoct (şi criminal inimaginabil). Un monstru analfabet, vorba vine, nici nu ar fi periculos.

Scriitorul zice că eu i-am citit romanul „cu mult umor”. Recunosc: unele pagini m-au amuzat (altele m-au revoltat). După lectura multor cărţi despre deportări, am fost şocat, citind această superficială idilă melodramatică. Nu zic de Soljeniţîn şi Varlam Şalamov (dacă i-ar fi citit, ar fi evitat multe greşeli şcolăreşti). Vorbesc de cărţile lui Vadim Pirogan şi Dumitru Crihan, de Marinat, de Costenco (Povestea vulturului), de Basarabia în Gulag şi altele.

Scriitorul face presupunerea glumeaţă că, dacă eu aş fi povestit „Luceafărul”, ar fi ieşit „Capra cu trei iezi”. Riscantă afirmaţie, el nu ştie ce aş fi făcut eu, dar eu unul văd ce basm i-a ieşit lui şi cum, din lirica lui Eminescu, i-a rămas o „Punguţă cu doi bani”. Citind inepţiile lui despre „esenţa” poeziei eminesciene, profesorii de română ar trebui să se simtă insultaţi.

P.S. Despre metoda securistă de a ataca persoana şi nu obiectul discuţiei, doar atât: cine are verandă de sticlă nu trebuie să arunce cu pietre! Atacul la adresa lui Busuioc este josnic. În ceea ce priveşte, da, am mai puţine cărţi decât N.D. (fericiţii mei cititori!). Dar, din acest detaliu al polemicii, romanul lui Dabija mai bun nu se face!

P.P.S. Mă macină remuşcările că aş fi persiflat pe seama nenorocirii unui om. Explic: N.D. începe romanul cu povestea despre căderea de pe stâncă, cu clipele „dintre viaţă şi moarte, mai exact dintre moarte şi viaţă”. Romanul i s-a arătat în acele clipe, eroii l-au ajutat „să se ridice din bezna” în care se prăbuşise. Arătările astea se numesc, halucinaţii (la „lansările” cărţii, autorul îşi compară cazul cu cel al unui turc care a început să vorbească chineza după ce îl lovise fulgerul). Acum însă, el zice că eu am inventat „căderea în cap” şi că el şi-a zdrobit (doar) picioarele (!). Şi slavă Domnului că nu a fost nimic grav! Dar, din replica lui (sic!) deduc că şi-a gândit romanul cu picioarele!

M.V.C.