Niciodată să nu spui niciodată

Îi plăceau mai cu seamă franţuzoaicele josuţe, cu sâni mici şi tari, căldura trupurilor lor i se părea mai fermecătoare

o-SAD-MAN-facebook

L-am cunoscut cu mai mulţi ani în urmă. S-a aşezat alături de mine în autocarul Bucureşti–Chişinău. Mi-a spus că îl cheamă Virgil, are 50 de ani şi se întoarce acasă dintr-o deplasare de serviciu. De la o vorbă la alta, ajunsesem să discutăm despre credinţa în Dumnezeu.

„Fiecare avem felul nostru de a crede şi a înţelege ceea ce înseamnă Dumnezeu. Eu cred în felul meu. Mă rog mai mult în gând şi mai puţin la biserică, dar sunt convins că Domnul îmi ascultă rugăciunile. Pentru că orice am cerut de la El, mi-a dat”, mi-a mărturisit tovarăşul meu de drum. Apoi mi-a spus că şi-a dorit o afacere prosperă, Dumnezeu i-a dat. Şi-a dorit soţie frumoasă, Dumnezeu i-a dat. Şi-a dorit casă arătoasă, copii sănătoşi, le are şi pe astea.

Nu va avea relaţii cu femei întâmplătoare

Am discutat până la Chişinău despre câte în lună şi în stele. În cele din urmă, am ajuns să vorbim despre fericirea pe care ţi-o oferă sexul. Atunci mi-a declarat ferm că nu se va arunca niciodată în braţele unei prostituate sau ale unei femei întâmplătoare, că în cei aproape 30 de ani de căsnicie nu şi-a înşelat nevasta şi că a crezut întotdeauna în sexul însoţit de intimitate. Şi trăieşte această intimitate numai în armonie cu soţia sa.

„Cred că atât amanta, cât şi prostituata nu sunt decât un mijloc de calmare a poftelor bărbăteşti”, mi-a spus el. Îmi plăcea cum gândeşte omul de lângă mine. Plăcut la înfăţişare, plăcut la vorbă, bărbatul manifesta siguranţă şi calm în felul în care gesticula şi îşi rostea gândurile.

De la cele două feluri de fericire, a trecut la anii de studenţie petrecuţi în capitala Ucrainei. Îşi depăna amintirile frumoase, ajungând şi la momentul aşteptat de mine – cunoştinţa cu Elena, care avea să îi devină soţie: „Ne-am cunoscut la bufetul universităţii. Mi-a plăcut cum râdea, avea voce catifelată. Era foarte frumoasă: faţa albă, părul negru tuns scurt, ochii verzi, visători şi… era din R. Moldova…”

Timpul a trecut pe neobservate în compania lui Virgil, nici nu am prins de veste când am ajuns la Chişinău. La despărţire, am făcut schimb de telefoane, ne-am urat unul altuia numai de bine şi am plecat mai departe fiecare în drumul său.

După zece ani

Peste zece ani, Virgil mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă aş fi disponibilă să ne întâlnim. Am fixat o zi de duminică şi ne-am întâlnit. Mi-a vorbit firesc de parcă ne-am fi văzut ultima dată cu o zi înainte. Arăta obosit, dar la fel de elegant şi frumos la chip ca atunci când l-am cunoscut. „Nu ştiu de unde să o încep. Mi se amestecă gândurile de la o vreme, simt că nu mai am luciditatea pe care o aveam când era Elena în viaţă. Ştiţi parcă mi-am deocheat norocul atunci când v-am mărturisit că am tot ce am cerut de la Domnul. La o lună după aceea, am nimerit într-un accident de maşină din care m-am ales cu câteva zgârieturi, iar soţia a decedat peste trei zile la spital. Durerea a fost mare şi grea. Am tot ţinut calea spre biserică şi cimitir vreo jumătate de an, mă doborau amintirile. Nu mai puteam să locuiesc în casa noastră. Am lăsat afacerea ginerilor şi am plecat la Paris.”

I-a luat minţile o puştoaică de 16 ani

Orice nenorocire are şi ceva bun în ea. Ajuns la Paris, Virgil şi-a găsit repede de lucru într-un club de noapte în calitate de paznic. S-a bucurat. La început, zilele i se păreau cenuşii. Dar peste câteva luni viaţa lui a început să capete culoare. Azi i-a zâmbit o adorabilă pariziancă, mâine alta şi omul nostru, chiar dacă nu avea entuziasmul şi puterea de adaptare, s-a lăsat ademenit de femeile „binevoitoare”.

Absorbit nu de Parisul cultural, ci de cel petrecerilor şi al vieţii erotice, Virgil s-a trezit dornic de a da şi a primi afecţiune. Trecerea pe care o avea la femei îi dădea curaj. Şi pentru că avea bani pentru franţuzoaice, căci femeia pariziană, oricât de dezinteresată ar fi, nu se oferă niciodată pe gratis, Virgil a început să se dea în dragoste cu ele. Îi plăceau mai cu seamă cele scunde, cu sâni mici şi tari, căldura trupurilor lor i se părea mai fermecătoare.

„Cum să explic câtă tandreţe prefăcută punea o puştoaică de 16 ani în cuvântul te iubesc!? Întâlnirea cu ea a fost dintre cele mai neaşteptate, dar şi-a găsit foarte repede loc în inima mea. Dorul de ea mă apuca de îndată cum pleca de lângă mine. Nu mă gândeam că e mult mai mică decât fetele mele, nu aveam mustrări de conştiinţă. Îmi plăcea cu câtă energie şi căldură îmi vorbea, mă fascina licărul din ochii ei. Îmi era bine lângă ea. Credeam că sunt o excepţie pentru copila de 16 ani pe care o întreţineam şi că aceasta mă iubea dezinteresat numai pentru virtuţile mele. Abia mai târziu am înţeles că puştoaica mă iubea ca pe un bătrân cu compătimire, iar mângâierile conjugale îi erau false. Juca teatru în pat, aşa cum joacă toate franţuzoaicele indiferent de vârstă, ştiind dinainte cu cât îi va fi plătit jocul. Au fost la fel toate femeile care s-au înfruptat din vlaga mea în cei zece ani de şedere la Paris”.

Experienţă dezgustătoare

Virgil îmi povestea dus pe gânduri, cu un sentiment de vinovăţie, despre experienţa lui sexuală din capitala Franţei. „Nu am crezut niciodată că aş fi putut să fiu un răsfăţat al pariziencelor. Până la urmă, raţiunea m-a ajutat să mă opresc şi să constat că tot ce s-a legat între mine şi franţuzoaice a fost o experienţă dezgustătoare. Ce mai, cu bani poţi cumpăra totul pe lumea asta, în afară de sentimente sincere. Toate femeile pe care le-am cunoscut la Paris s-au dovedit a fi statui vii fără suflet. Uneori, mă gândesc că Dumnezeu m-a împins în lumea desfrâului ca să pot pune şi mai mare preţ pe dragostea ce mi-a oferit-o Elena. Am venit să vă spun dvs. şi cititorilor că sunt fericit că am cunoscut cea mai minunată femeie din lume, soţia mea, cea mai minunată mamă care mi-a născut copii. Am avut întotdeauna cu ea sufletele pline de lumină cât am fost împreună. Elena a fost marea şi adevărata mea fericire. Da, am avut şi am casă confortabilă, un loc de muncă bănos, dar am fost fericit doar atunci când am avut-o alături pe ea, pe Elena mea.”

„Dar copiii nu vă condamnă?”, l-am întrebat. „Ei nu ştiu încă nimic despre aventurile mele de la Paris şi cred că nu o să le spun niciodată. Mă simt vinovat şi faţă de ei. Au avut încredere în căsnicia noastră şi nu aş vrea să îi dezamăgesc. Recunosc, am greşit în faţa amintirii ce i-o păstrez soţiei. Sunt vinovat. Dar îmi va fi totdeauna dragă Elena mea chiar şi de acolo, din lumea de dincolo. Poate mă va ierta atunci când o fi să ne întâlnim pe alte tărâmuri.”

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)