Nevoia de personalitate

MIRCEA-V.-CIOBANU

Campionatul european la fotbal a ţinut un timp capul de afiş al evenimentelor. Poate numai Brexitul l-a eclipsat pe un moment. Două programe „naţionale” de televiziune – unul proaspăt înfiinţat cu acest prilej – au transmis în direct bătălia fotbalistică. Sportul consumă surplusul de energie patriotică, cheltuit altădată doar pe câmpurile de bătaie.

A fost unul dintre campionatele cele mai incolore şi mai insipide. Am putea pune totul pe seama unui anume pragmatism în defavoarea spectacolului. Sau a unei nivelări a calităţii, Islanda, Ţara Galilor, Irlanda şi alte ţări din raftul doi ieşind, surprinzător, în prim-plan. O fi fiind şi astea, nu-i vorbă. Dar cauza principală pare a fi lipsa de personalităţi autentice. Nu lipsa „vedetelor”, tocmai că astea n-au lipsit (Gianluigi Buffon, Casillas, Sergio Ramos, Iniesta, Mario Gomez, Thomas Müller, Schweinsteiger, Mesut Özil, Cristiano Ronaldo, Lewandowski, Rooney ş.a.), ci deficitul de personalitate. O palmă dată performerilor de odinioară e victoria Portugaliei, nici pe echipă europeană de vis, cu un gol marcat de Éder (de care clubul galez Swansea City se grăbise să se despartă, deoarece nu marcase nici un gol în ultimul sezon).

În absenţa personalităţilor, în prim-plan iese voinţa. Motivarea, cum ar spune teoriile moderne. Dar şi figurile de fundal, care s-au pomenit, surprinzător până şi pentru ele, în avanscenă. O fi existând vreo legitate: pe fondul deficitului de sclipiri inspirate, în prim-plan ies motivarea şi efortul. Sau, după caz, banalul. Rezerva din raftul doi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în politică. În lipsa individualităţilor care decid, care creează sisteme, iese în evidenţă individul comun, care mimează şi improvizează. Brexitul, iniţiat de nişte politicieni rataţi, ar fi fost imposibil în cazul unor premieri cu personalitate, cum erau sir Winston Churchill, baroana Margaret Thatcher sau neordinarul laburist Tony Blair. Ochind, cu acest prilej, galeria de portrete politice active azi, descoperim multe figuri de nivel secundar.

Nici marile puteri ale lumii nu sunt conduse de personalităţi marcante (unii sunt chiar mediocritatea întruchipată), de ce ne-am lega de „ai noştri”? Pesemne că aşa sunt vremurile. Dar ar trebui să ne pună pe gânduri încredinţarea frâielor unor diletanţi. Iar pe contrasens, pe fundalul unei platitudini cvasigenerale, o personalitate autohtonă inteligentă (râdeţi?) ne-ar putea scoate în relief, cel puţin în peisajul regional. Asocierea cu UE, liberul schimb şi libera circulaţie se produse nu doar graţie unui context favorabil, ci şi câtorva lideri, adevărat: de moment.

Există un roman scris de Pierre Boulle, în maniera aventurilor lui Jules Verne / Herbert Wells, inteligent, dar fără multă artă narativă: Planeta maimuţelor. E mai cunoscută franciza americană, în câteva versiuni. O poveste despre o lume condusă de gorile autoritare, de urangutani (scriitori şi savanţi „oficiali”), de cimpanzei (întreprinzători şi intelectuali). Oamenii, dimpotrivă, sunt ca maimuţele noastre: umblă goi, nu vorbesc articulat, nu-s capabili să creeze şi să folosească unelte de muncă. Taica Darwin dăduse aici o şansă altei ramificaţii: a primatelor.

S-a dovedit că, până la apariţia „erei maimuţelor”, a existat aici o civilizaţie umană înalt dezvoltată. Însă ea a degradat, oamenii lenevindu-se intelectual, promovând valori din seria produselor de masă, cedând pârghiile managementului ştiinţific, artistic, politic. Maimuţele, având o uimitoare capacitate de imitare, copiind deprinderile oamenilor, au luat treptat locul acestora. De vreme ce spiritul creativ era inhibat, în prim plan ies cei care ştiu să mimeze.

Când oamenii cu putere de decizie, cu personalitate, cu voinţă, cu spirit creativ, cu responsabilitate şi cu toate competenţele necesare se dau în lături (motivele sunt diverse), locul acestora îl ocupă cei din eşalonul doi, fiinţe fără spirit creativ, docili, conformişti. Metodic, se promovează – ca politică – mediocritatea, capacitatea de a mima activităţi, se inhibă iniţiativele.

Fără rebeli însă, nu există schimbare. Fără schimbare nu există mişcare. Excepţiile? Le-am văzut la fotbal şi în parabolele SF: era suficient să-şi depăşească condiţia de imitatori. Vor fi fiind dintre aceştia şi în viaţa reală? Ori suntem condamnaţi la o lungă eră a mimetismului?

The following two tabs change content below.