Nevoia de modernitate

Mircea V. Ciobanu

În păcatul dulce al „tradiţiei”, al tânguirii după „paradisul pierdut”, al „întoarcerii la izvoare” (şirul poetic îl poate continua oricine) cad, intermitent, nu numai conservatorii incurabili, ci şi minţi avansate. Vine un timp când unora le pare că lumea se duce de râpă şi că „înainte era mai bine”. Că valorile adevărate s-au perimat şi că permanent se pierde câte ceva preţios. Am putea pune această pisălogeală pe seama vârstei, dar nu e atât de simplu.

Uimitor e că nu numai istoricii (meseria lor este trecutul, ei se simt bine acolo), nu numai oamenii de cultură (cultura însemnând valori „perene”, tradiţii, obiceiuri, particularităţi etice şi etnice depozitate în memoria comună), ci şi politicienii (oameni cu meseria focalizată pe viitor) au adesea, ca argument suprem, trecutul. Pentru unii acesta e „luminosul trecut comunist”; pentru alţii e interbelicul românesc; pentru încă cineva e vremea „de aur” a lui Ştefan cel Mare. Cineva se duce cu gândul la vremurile când natura şi omul erau un tot întreg, altul visează epoci mitice, cu paradisul pe Pământ şi viaţă fără de griji.

Pe contrasens, tot ce vine dinspre viitor e „infernal”. Căderea moravurilor; degradarea naturii; substituirea culturii prin surogatele ei. Cuvintele care indică asupra unor fenomene noi sunt blamate ca aducătoare de năpastă: modern, modernism, modernitate, ca să nu mai vorbim de obscurul şi ferocele postmodernism.

Mai mult, printre „păcatele timpurilor moderne” sunt d.e. îmbogăţirea unora (uneori: a unor ţări) în detrimentul altora, sau, mai precis, pe seama sărăcirii altora. Adică ar exista (şi) aici o legătură ca dintre cauză şi efect. Şi  tocmai asta mă pune pe gânduri (restul ţine mai mult de gusturi şi interpretări). Numai că în acest ultim caz, cauza este exact în cealaltă parte. Atunci când o ţară se dezvoltă, iar alta se afundă în mocirlă, cauza, cel mai adesea, e că prima se modernizează, iar ultima lâncezeşte… în visul despre „veacul de aur” (care nu a existat decât în trecut, desigur).

Sigur că în joc intră şi alţi factori, cum ar fi contextul geopolitic, datele (şi surprizele) mediului, condiţiile naturale şi experienţa tehnologică. Dar acolo unde modernizarea e grija primordială a societăţii şi a statului, lucrurile se schimbă vizibil. Şi ca să fie limpede că toate depind de voinţă, nu de mediul natural, nici de „tradiţiile naţionale”, e suficient să comparăm ascensiunea fulminantă a Coreii de Sud în comparaţie cu medievalitatea vecinilor lor din Nord (unde guvernează prietenii lui Igor Dodon); a Singapore-lui şi a Hong Kongului în raport cu vecinii; ba chiar a RFG comparativ cu „socialiştii” din fosta RDG.

De altfel, integrarea europeană chiar asta înseamnă – modernizarea societăţii, a economiei, a culturii. E frumoasă povestea cu „izvoarele” şi „rădăcinile”, dar ţinându-ne prea strâns (nu doar poetic, ci şi literalmente) de ele, niciodată nu vom cunoaşte fascinaţia zborului şi imensitatea oceanului.

Ţara se dezvoltă (şi lumea, respectiv, trăieşte mai bine) modernizându-se, nu ghemuindu-se, ca în uterul matern, în trecutul său. Noi nu suntem mai buni sau mai răi decât alţii. Noi suntem imaturi. O comunitate infantilă, care crede în poveşti cu zmei şi în „tradiţie” (într-o formă perversă, absolută, fanatic-religioasă). Am crezut poveştii că „îi hrănim pe toţi”, că toţi profită şi vor să ne exploateze… pe când iată că lumea nu se repede la produsele noastre „naturale” sau la serviciile noastre. Produsele străine create de tehnologiile moderne  sunt mai bune şi tocmai din acest motiv lumea de dincolo trăieşte mai bine.

Singura soluţie este, pentru moment, să importăm. Nu doar produse, ci şi tehnologii, deprinderi, abilităţi. Nu mai merge povestea cu exotismul nostru etern-folcloric, nu mai uimim lumea cu inocenţa. Azi, nici papuaşii nu mai sunt solicitaţi pentru exotismul lor.

Vom merge înainte când vom începe să exportăm produse moderne, nu doar etnografie. Poate mai greu vom înţelege modernizarea ca necesitate (arhitectură modernă ne trebuie, nu colibe exotice!). Dar cu siguranţă că nu rugăciunile (fie şi în odăjdii sportive albe) de la muntele Atos ne vor aduce mântuirea.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)