Nesimțirea

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

În 2006, la București apărea cartea lui Radu Paraschivescu Ghidul nesimțitului. De facto un tratat ludic despre nesimțire. Deși fenomenul e universal și atemporal, autorul își restrângea observațiile și judecățile doar la nesimțitul local, la românul neaoș afectat de morbul bădărăniei, mârlăniei și aroganței agresive. Scrisă, în bună parte, la persoana a doua (în formă de “îndrumar” pentru cei care au pășit pe calea nesimțirii), această carte inteligentă și plină de umor e radiografia exactă nu numai a tipului uman vizat, ci și a societății românești în ansamblu. O societate deloc normală, sugerează autorul, întrucât nu taxează sub nicio formă, ba dimpotrivă, stimulează și chiar salută nesimțirea.

Cel mai memorabil, în această carte, e desigur Decalogul nesimțitului, cele zece “porunci” de care trebuie să țină cont oricine se dorește a fi un nesimțit veritabil. Le parafrazez:

1. Să fie strident, să lupte cu toate mijloacele împotriva discreției. 2. Să nu se gândească la ceilalți, să fie egocentric. 3. Să pătrundă pretutindeni, să nu se lase marginalizat. 4. Să facă prozeliți. 5. Să batjocorească lucrurile grave, să fie persiflant când nu e cazul. 6. Să se arate opac la argumentele celorlalți. 7. Să caute mereu prim-planul. Să fie contaminant. 8. Să evite întrebările, căci drumul său e unul al certitudinilor. 9. Să nu accepte compromisuri și să-i facă pe oameni să se plieze pe setul său de nonvalori. 10. Să nu uite că marele său dușman e bunul-simț, pe care trebuie să-l combată cu fiecare gest și cuvânt.

Luarea cu asalt a clădirii Parlamentului, fuga deputaților și învestirea nocturnă a guvernului Filip m-au dus cu gândul la cartea lui Paraschivescu. Nu m-am putut gândi nici la gravitatea crizei, nici la implicațiile așa-zis geopolitice, nici la scenariile posibile de evoluție a protestului, nici la reacțiile ulterioare ale partenerilor și dușmanilor de dezvoltare. Singura întrebare care îmi venea în minte era: “De ce s-a ajuns aici?”

O întrebare fără răspuns convingător, dacă stai și te gândești numai la lupta clanurilor mafiote ce caracterizează viața politică de la Chișinău de vreo două decenii sau numai la interesele meschine, instinctul de supraviețuire și reflexele de hoț ale deputaților. Lucrurile devin însă mult mai limpezi dacă le despici cu briciul lui Occam. Dacă scuturi tot praful analitic de pe cojocul politicii locale și cauți cea mai simplă explicație. Explicația pe care ai da-o dacă oamenii responsabili de dezastrul actual nu ar fi parlamentari, oligarhi, judecători ș.a.m.d., ci niște indivizi oarecare.

Nu-i așa că i-am numi, elementar, “nesimțiți” pe aceștia, chiar și fără a cunoaște grila lui Paraschivescu? Iar dacă o cunoaștem și o mai și aplicăm, observăm că se potrivește de minune!

Căci ce altceva decât nesimțire este stridența cu care Ghimpu a tot declarat una, ca până la urmă să voteze alta? Sau cu care și el, și nepotul său i-au tot persiflat pe propriii lor votanți atunci când aceștia își exprimau nemulțumirea? Sau tupeul “celor 57” de a acționa și vota ca și cum ar trăi într-o lume paralelă, în care nu există și nu funcționează decât propriile lor legi și interese? O lume din care protestul de afară nu se vede, deși durează de aproape un an? Sau dorința lui Plahotniuc și a clanului său de a deține controlul total, de a exclude terții de la luarea oricărei decizii? Și neapărat de a-i coopta (prin cumpărare, șantaj sau constrângere) pe inamicii de ieri la cauza lui de azi? Sau de a-și asigura neapărat sprijinul, fie și iluzoriu, al “maselor”? Și cum să nu definești drept nesimțire opacitatea întregii clase politice la toate apelurile și îndemnurile spre dialog ale societății civile? Sau prim-planul care crapă efectiv sub presiunea unor purtători de “idei”, “valori” și “principii”? Sau evitarea/ ignorarea tuturor dezbaterilor publice, a jurnaliștilor, și întrebărilor incomode pe care le-ar putea pune aceștia? Sau incapacitatea de a concepe, darămite de a recurge la un minim compromis măcar cu cei care au ajuns să protesteze în piață de disperare și sărăcie? Sau sfidarea aceasta fățișă a bunului-simț prin hotărârile a tot felul de curți (mi-e greu să le numesc “constituționale”, “de apel” etc.), prin ședințe semisecrete ale legislativului, prin învestirea premierilor la miez-de-noapte?

Concluzia mea este că o lovitură de stat pe față ar fi fost mai onestă. Lovitura de stat te face criminal, dar orice criminal are șansa de a se pocăi și reveni în societate. Nesimțirea însă îl dezumanizează pe individ prin obtuzitate, aroganță, indiferență, egocentrism, neparticipare. Deși ocupă întregul spațiu public, vorba lui Paraschivescu, nesimțitul e absent printre oameni.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)