Nemţoaica ce mi-a furat fericirea

 

Ajungeam la Burgau (Portugalia) cu autobuzul, cu o oră înainte de a se deschide localul unde lucram. Când soarele se bălăcea până la brâu în ocean, mă plimbam dimineţile pe plaja încă pustie. Doi câini abandonaţi de stăpânii portughezi care emigraseră la rândul lor în Elveţia, îmi bucurau sufletul în fiecare din acele zile. Toată plaja era la cheremul hârjoanei lor, se fugăreau şi se îngropau în nisipul umed unul pe altul, săltând apoi din gropile săpate înainte de a le fi acoperit şi nasul, se ascundeau după colţurile caselor speriindu-se unul pe altul, ca nişte copii care se joacă de-a v-aţi ascunselea. Erau atât de fericiţi, atât de umani şi semănau atâta bucurie în acel micuţ sătuc de pescari de pe malul Atlanticului, încât toată lumea îi iubea şi avea grijă de ei. Când turiştii invadau plaja, câinii se ascundeau pe sub umbrelele de pe terasele restaurantelor, când şi unde îi prindea căldura. Am fost martoră în ziua când li s-a hotărât destinul, deşi nu conştientizam că cei doi magi aducători de fericire vor dispărea din acel moment din viaţa mea. Venise o turistă împreună cu soţul, o nemţoaică tânără şi frumoasă, şi au cerut câte o cafea. Câinii, tolăniţi în acel moment sub o altă umbrelă, s-au mutat sub umbrela care umbrea masa celor doi. Când m-am întors să le aduc cafeaua, am surprins-o pe femeie plângând în hohote, îmbrăţişând căţeii şi pupându-i necontenit. Nedumerită, l-am întrebat pe colegul meu ce s-a întâmplat şi el mi-a spus că, întrebat de cei doi ai cui sunt câinii, le-a spus doar că-s abandonaţi. Într-un târziu, femeia s-a liniştit, după care au plecat. A doua zi însă, câinii mei cei dragi nu m-au mai întâmpinat pe plajă.

The following two tabs change content below.