NEGRU // Nodul gordian al (re)unirii cu România

Legenda spune că nici Alexandru Macedon nu a reuşit să desfacă nodul gordian. Zilnic veneau de departe vizitatori care îşi puneau la încercare iscusinţa, dar nimeni nu era capabil să dezlege nodul legat de ţăranul-rege, numit Gordius. Doar că Macedon nu putea renunţa ca oricine altul. Oracolele preziseseră că cel care va reuşi să desfacă nodul gordian va deveni stăpânul Asiei.

Când părea că se va da şi el bătut, scoase sabia şi, spre stupefacţia celor prezenţi, tăie nodul, care le oferea locuitorilor din Gordius un prilej de mândrie şi care prezenta o atracţie turistică pentru vizitatorii oraşului. Dacă Alexandru Macedon ar fi fost un simplu vizitator, reacţia lor la gestul său ar fi fost cu totul alta. A tăia nodul gordian înseamnă de atunci „a rezolva energic, brutal, cu repeziciune o dificultate”, se spune în DEX. Precizarea ce se cere e că pentru a tăia nodul gordian trebuie să fii Alexandru Macedon.

Un fapt simptomatic

Se pomeneşte tot mai des în ultima vreme despre unire, şi nu numai la Chişinău sau la Bucureşti, ci şi la Moscova, şi la Kiev, se discută scenarii, se calculează costuri, se analizează datele problemei. Unii folosesc unirea ca pe o sperietoare, alţii apelează la ea ca la o soluţie, o invocă în dispute, în proiecte (geo)politice, în descrieri futurologice. Unii o consideră inevitabilă (printre care mă număr şi eu), alţii o declară imposibilă sau periculoasă. Oricare ar fi motivele, faptul că se vorbeşte este simptomatic, aceasta confirmând că ideea unirii nu este o „invenţie”, o abstracţie, o construcţie teoretică, ruptă de realitate. Chiar dacă nu a fost atins încă momentul când „acaparează masele”, soluţia unirii este logică, rezonabilă, necesară şi atractivă din mai multe puncte de vedere: istoric, cultural, economic, geopolitic.

Ce presupune tăierea nodului gordian în cazul reunirii? Adică ce ar trebui să facă un Alexandru Macedon al vremurilor noastre, dacă ar apărea în România sau RM şi dacă, iarăşi presupunem, moldovenii i-ar cere să facă Unirea? Cereţi şi o veţi avea, a spus Băsescu simplu.

El nu a precizat dacă e suficient să ceară doar moldovenii din partea dreaptă a Nistrului sau şi cei de peste Nistru. Chiar dacă o cer şi ei, problema oricum rămâne, căci sunt în minoritate. Poate face Băsescu unirea fără Transnistria?

Integrarea europeană şi unirea

Astăzi, fără acordul Transnistriei alias Rusia, este problematică până şi integrarea europeană,

darămite Unirea. De aceea este firesc pentru „macedonii” noştri să propună renunţarea la Transnistria, „teritorii contra UE”. Doar că, după cum s-a mai spus, imediat apare o altă problemă: fără Transnistria nu ne acceptă UE, decât dacă renunţarea se face în folosul Ucrainei. În mod paradoxal, se va opune şi Rusia, căci ea nu are nevoie de Transnistria în sine, ci de Transnistria ca pârghie de manipulare a întregii RM. Cedarea raioanelor din stânga Nistrului Ucrainei cere pregătire, timp, căci, fireşte, Rusia nu poate agrea ideea unui nou cadou teritorial ucrainenilor, după Crimeea.

Iar dacă, după cum spunea Băsescu, RM nu trebuie să cedeze nicio palmă din teritoriul său, o soluţie rapidă devine imposibilă. Şi rămâne doar calea integrării europene. Însă nici aceasta nu e atât de simplă cum pare. Uşa UE se va deschide pentru noi, a spus-o iarăşi Băsescu, nu înainte de a se găsi o rezolvare conflictului transnistrean, adică va trebui să aşteptăm până Rusia va renunţa la Transnistria. Ceea ce ar fi aproape o minune, ca prăbuşirea URSS.

Graba strică treaba

Aşa că graba unora de a realiza unirea azi ridică semne de întrebare. Aceştia sunt nişte falşi „tăietori” de noduri gordiene. Nişte iluzionişti. Dar şi cei care consideră că trenul unirii s-a dus în 1991, că singura relaţie posibilă între românii de pe cele două maluri ale Prutului este cea de tipul Germania-Austria se grăbesc cu concluziile. Istoria nu s-a terminat, cel puţin nu în sensul discutat de noi. Procesul de dezintegrare a Imperiului Rus continuă. Unele situaţii care azi par „veşnice” (inclusiv împărţirea germanilor în germani şi austrieci), mâine se pot schimba. Avem timp să acţionăm pe îndelete, sistemic, minuţios, temeinic. Sunt lucruri multe de făcut până atunci, aşa încât unirea să se producă firesc, natural, fără conflicte majore. Unirea, s-a mai spus, nu este un act, ci un proces.

Impresia e că unii la Bucureşti consideră că unirea depinde doar de cetăţenii RM, că România nu are de făcut nimic decât să aştepte „coacerea” românismului în spaţiul pruto-nistrean, monitorizând stările de spirit din societate, mişcările de pe scena politică, declaraţiile, atitudinea faţă de românism. Se aud chiar reproşuri că schimbările sunt prea lente, că, între timp, ar fi apărut un alt pericol, moldoveniştii europeni, care consideră că vorbesc limba română, dar nu doresc unirea cu România. Din punct de vedere „ştiinţific”, acest gen de activitate o fi fiind onorabil, dar din punct de vedere practic, induce o divizare inutilă, dacă nu dăunătoare. Căci dezbină şi subminează efortul de integrare în UE.

Imaginea României

Contează şi imaginea României şi starea naţiunii române. Dacă România era ca Germania, şi atitudinea moldovenilor faţă de unire era alta. Diferenţele culturale sunt de fapt un pretext, o demonstrează procesul redobândirii cetăţeniei române.

Rusia se opune integrării RM în UE, fiindcă aceasta, din punctul ei de vedere, apropie unirea. Şi are dreptate. Cu intrarea RM în UE, hotarul de pe Prut dispare! RM ajunge astfel într-un spaţiu economic, politic, cultural, informaţional comun cu România. Să realizăm aceasta! Cu inteligenţă politică, „într-o lume a relaţiilor internaţionale complicate” după cum s-a exprimat Titus Corlăţean, ministrul de Externe al României. „Toţi anii s-au pierdut” când „mulţi au vorbit şi au avut retorică anterior şi nu au făcut nimic”. Un unionist care sprijină unirea doar în vorbe, urmărindu-şi interesul de partid, nu poate fi preferat unui „moldovenist europenist” care apropie unirea prin fapte.

Nicolae Negru

 

 

 

The following two tabs change content below.