NEGRU // De ce Rusia îşi zăngăneşte armele în Transnistria?

Zilele trecute, domnişoara Nina Ştanski, „ministra de externe” a separatiştilor de la Tiraspol, ridicată la rangul de „vicepreşedintă a guvernului” a început, nitam-nisam, să sperie lumea cu posibilitatea unui nou război pe Nistru. Cu riscul de a le înfuria pe feministele de la noi, trebuie să recunoaştem că, rostit de o domnişoară, sintagma „acţiuni militare” sună altfel, mai puţin firesc, decât l-ar rosti un bărbat. E ca şi în bodybuilding-ul feminin, când grosimea muşchilor nu provoacă admiraţie sau teamă, ci un fel de jenă. Prejudecăţile seculare îşi spun cuvântul, bată-le vina!

„Potenţialul de conflict”

„Potenţialul de conflict nu numai că nu a dispărut, ci se acumulează pe diferite direcţii, de aceea e nevoie ca potenţialul pacificator să crească”, a explicat ea. Cu alte cuvinte, fiindcă, în opinia Tiraspolului, pericolul pentru transnistreni dinspre Chişinău e tot mai mare, e nevoie de menţinerea, sporirea şi modernizarea trupelor ruse în Transnistria, şi nu se acceptă înlocuirea acestora cu o misiune civilă internaţională, după cum insistă Chişinăul şi ceilalţi participanţi la negocieri, cu excepţia Moscovei. Ştanski justifică, aşa cum poate, recentele dezvăluiri privind dotarea trupelor de pacificare ruse cu armament greu şi lucrările de restaurare a aerodromului militar de la Tiraspol. Vorbeşte Nina din propria iniţiativă? E greu de crezut.

Para bellum

Când cineva se înarmează, perorând despre apărarea păcii e semn că se pregăteşte de război. Într-adevăr, care ar fi rostul să echipezi trupele de pacificatori cu armament greu? De ce ar trebui Rusia să-şi întărească potenţialul militar pe malul Nistrului, în pofida angajamentului de a-şi retrage trupele din RM? Oricât de neverosimilă le-ar părea rusofililor noştri, ideea unui război împotriva RM nu poate fi exclusă din calcul. Nu, nu, Rusia nu ne va ataca fără motiv. Ea poate fi „nevoită” să atace, ca, de exemplu, în 1992, sau ca, în 2008, în Georgia. Poate chiar fi „rugată” să intervină, ca în Kîrgîzstan, în 2010. O provocare nu e atât de greu de organizat când ai implantaţi agenţi în toate structurile statului respectiv, când îi controlezi spaţiul informaţional, când pe scena politică mişună formaţiuni care reprezintă interesele ruseşti în RM, care cheamă populaţia la nesupunere civilă şi încearcă din răsputeri să aprindă focul unei revolte sociale şi etnice. Nu compara Putin, acum doi ani, spre stupefacţia tuturor, situaţia din RM cu cea din Kîrgîzstan? Nu se declara, zilele trecute, vicepremierul rus Dmitri Rogozin, hotărât să apere interesele cetăţenilor ruşi din RM, forţând mâna Chişinăului să accepte deschiderea a două consulate ruseşti în Transnistria, la Tiraspol şi… Bălţi? Un consulat se deschide nu pentru a apăra nişte drepturi, ci pentru a oferi servicii. Îl ia pe dl Rogozin gura pe dinainte? Şi de când Bălţiul e în Transnistria? Să nu cunoască un cogeamite reprezentant special al lui Putin pentru Transnistria unde se află Bălţiul sau încurcă în mod deliberat iţele geografice? Căci dacă e vorba despre un consulat la Bălţi, nimeni nu se poate pune împotrivă. La Tiraspol e altceva.

O nouă „eliberare” a RM

Moscova nu-şi poate permite să recunoască Transnistria, căci ar pierde imediat întreaga RM, dar un scurt război care să se soldeze cu o nouă „eliberare” a RM şi instalarea unei guvernări „patriotice”, în locul Alianţei „prooccidentale şi unioniste trădătoare” – de ce nu? Sigur, UE şi SUA vor face scandal, dar, până la urmă, vor fi nevoite, în numele pragmatismului, al realpolitikului, să coopereze cu noua conducere. Poate chiar va trimite comisii care să constate că vina aparţine Chişinăului. (Şi va aparţine, dacă se va lăsa provocat ca în 1992.)

Paşi mici, ambiţii mari

Însă, dincolo de declaraţiile belicoase ale Ninei Ştanski şi ale trimişilor speciali ai Moscovei, nu poate să nu neliniştească atmosfera generală tot mai încordată, atitudinea duşmănoasă, agresivă, şantajul Moscovei în relaţiile cu Chişinăul. Aşa-zisa tactică a „paşilor mici”, care ar trebui să servească înlăturării barierelor de pe Nistru, este folosită în scopul recunoaşterii de facto a independenţei Transnistriei, ceea ce nu poate da naştere la noi motive de conflict. În afară de problema consulatului (sau a consulatelor?), se încearcă a pune pe masa negocierilor chestiunea recunoaşterii băncii transnistrene, a plăcuţelor de înmatriculare transnistrene, fără însemnele apartenenţei la RM. De ce face Moscova acest lucru? Îi încearcă de minte pe Filat, Lupu şi Ghimpu?

Războiul economic

Războiul Rusiei împotriva RM a şi început de fapt, cu mijloace economice. A trecut un an de când Moscova refuză să semneze un nou contract de livrare a gazelor naturale, înaintând condiţii inacceptabile pentru noi, în detrimentul intereselor noastre vitale. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce RM a obţinut amânarea cu patru ani, până în 2020, a implementării pachetului energetic care prevede separarea proceselor de producţie şi transportare a gazelor naturale.

Ni se cere să păstrăm comunitatea energetică europeană, ceea ce ar însemna părăsirea cursului de integrare europeană. Moscova doreşte să obţină cu mijloace economice ceea ce nu poate obţine prin mijloace diplomatice şi politice, cu ajutorul „coloanei a cincea”, a partidelor proruseşti.

Plata pentru separatism

Culmea politicii antimoldoveneşti este încercarea Rusiei de a ne face să plătim pentru gazul care l-a livrat Transnistriei, fără să pretindă plată de la ea. A fost de fapt un sprijin camuflat pentru regimul separatist, şi acum Moscova doreşte ca Chişinăul să-i compenseze cheltuielile, să plătească pentru întreţinerea separatiştilor pe teritoriul ei. „Dacă ei consideră că Transnistria este parte a RM, atunci datoria este comună, ei ne sunt nouă datori”, declară Rogozin. Dacă Moscova ar fi considerat că Transnistria este parte a RM, atunci ea nu le livra transnistrenilor gaze în condiţii diferite de cele prevăzute de acordul cu RM.

Pe de altă parte, faptul că Rusia îşi zăngăneşte armele în Transnistria, că ne ameninţă cu voce de domnişoară, este un semn că ne-am depărtat prea mult de ea şi, respectiv, ne-am apropiat de UE. E o dovadă că suntem pe drumul cel bun şi trebuie să mergem înainte. Că AIE, orice s-ar spune despre ea, cu toate păcatele ei, nu are alternativă.

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)