Ne-a părăsit poetul Eugen Cioclea

S-a stins subit din viaţă scriitorul Eugen Cioclea – poet, publicist.

S-a născut la 4 august 1948, în satul Druţa-Râşcani. A studiat la Facultatea de Matematică a Universităţii de Stat din Moldova, 1966–1967, şi la Facultatea de Matematică a Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova, 1968–1971. A fost traducător în diferite instituţii, muncitor şi ajustor de maşini-unelte cu programare automată. Revenit în Moldova, din 1992 până în 1995, a deţinut funcţia de redactor-şef al ziarului „Tineretul Moldovei”.

Spirit boem, spectaculos, ironic sau strident-hiperbolic, Eugen Cioclea s-a autodeclarat ca „cel mai trist poet din Europa”, şi-a construit o imagine de copil teribil al noului demers poetic, preferând să intre în poezie „cu capul sus şi dezgolit, ca-n ştreang”. Cărţile sale de poeme – „Numitorul comun” (1988), „Alte dimensiuni” (1991), „Daţi totul la o parte ca să văd” (2001), „Subversiunea poetului revoltat” (2002) ş.a. – atestă un poet eruptiv şi teribilist, dur şi sentenţios, ce recurge la confesiunea ardentă, sinceră, directă, profetic-ironică, îmbrăcată în haină expresionistă sau naturalistă.

Laureat al mai multor premii literare, între care şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991, 2001). A fost un om sensibil şi generos, un bun coleg şi prieten, un nelipsit personaj al vieţii literare.

Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Sa luminată.

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova

Chişinău, 12 octombrie 2013

Prietenul, cărţile şi întâmplările aproape fantastice

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică şi Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău.

Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita, cel puţin pentru noi, basarabenii, librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele.

Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment a cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem.

Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice… În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei… Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”… Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?…

Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka… 

Leo Butnaru 

Eugen Cioclea a plecat în lumea umbrelor

Anii 1980–1985, 27 de studenţi din R. Moldova la şcoala teatrală „B.V. Şciukin” la Moscova, Eugen Cioclea, poet binecunoscut de trupa noastră, când venea pe la noi, era sărbătoare. Să fi fost anul 1982–1983, când ne-a adunat într-o cameră de cămin, avea în mână câteva foi. Atunci ne-a citit de pe „ciornă” „Groapa de sufleor”. Am lăcrimat şi am aplaudat un mare poet. Eugen Cioclea era oxigenul nostru mereu aşteptat. Au urmat multe versuri din creaţia Sa, noi, fiind primii ascultători şi spectatori. „Hai să dormim, iubito, pe podea…”, „ Dacă-i să mor, măcar să mor frumos…”, versuri pe care le-am cântat şi le mai cânt. Păcat că aceste amintiri frumoase au o vârstă de peste trei decenii…

Eugen Cioclea a plecat în lumea umbrelor, meritând lumină. Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Cerului, Acolo la sigur va avea de mâncare bunii mei scriitori, actori, cititori, spectatori, şi eu, subsemnatul pe lângă voi.

Valentin Delinschi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău