Natalia Cociu: „Biblia am citit-o și răscitit-o, chiar și la lumina lunii”

Porfesorii Natalia și Vasile Cociu, în perioada când lucrau la Școala medie din satul Antonești, Cantemir

Există oameni care te modelează în copilărie, dar despre care nu știi aproape nimic. Natalia Cociu ne-a predat franceza în satul Antonești, Cantemir, mai multe generații de elevi știu bine limba franceză datorită domniei sale. Personal, am participat la evenimente literare internaționale vorbind franceza învățată în satul natal, numeroși colegi de școală au folosit această limbă modernă în cariera lor sau ca mijloc de comunicare atunci când au emigrat în diferite țări. Doamna Natalia ne-a înfluențat nu doar prin metoda de predare, dar și prin caracterul puternic, prin ținuta sa elegantă, prin faptul că muncind din greu, își păstra mereu lumina de pe chip.

Frumusețea Nataliei Cociu ne uimea în fiecare zi, la fiecare întâlnire în clasă ori pe coridoarele școlii, simțeam că e ceva divin în făptura ei, dar nu ne puteam exprima deschis admirația. Împreună cu soțul, Vasile Cociu, profesor de muzică și de limbă rusă, dirijor de cor (vestitul cor de la Antonești a câștigat premii pe la concursuri republicane), au avut un rol central în viața culturală a satului, a raionului și, cred, a R. Moldova. Și-au construit o casă arătoasă, aveau o grădină cu pomi și viță-de-vie, trăiau liniștiți cu cei trei copii ai lor, dar în 1987, pe neașteptate, au lăsat tot și au plecat din sat. De atunci, le-am pierdut urma. Mi-au rămas însă întotdeauna prezenți în amintiri și deseori mă gândeam cu regret că, de fapt, nu știu mai nimic din biografia lor.

În aceste zile de decembrie, până nu s-a încheiat cu totul anul 2019, am căutat-o pe doamna Natalia și am găsit-o pe o rețea de socializare. În sfârșit, am stat de vorbă. Ea se află în Dublin, locuiește în vecinătate cu două dintre fiicele sale, Natalia și Valentina care au fondat aici o școală de muzică și pictură. „Am patru pictori și doi muzicieni, un viorist și o pianistă în familie”, ne spune doamna Natalia.

Fotograful Mihaela Noroc, autoarea proiectului „Atlasul frumuseții”, împreună cu fiica Natalia

Aș mai aminti că tot din numeroasa familie a învățătoarei mele îndrăgite face parte nepoțica ei, Mihaela Noroc, celebră prin proiectul său de rezonanță mondială „Atlasul frumuseții”. Mihaela Noroc a călătorit prin zeci de țări, a realizat fotografii spectaculoase, a organizat expoziții cu mii de vizitatori, iar cu mai bine de un an în urmă a născut o fetiță căreia i-a pus numele Natalia. Așadar, strănepoata doamnei Natalia e tot Natalia.

Discutând virtual cu doamna Natalia Cociu, am aflat că după plecarea din Antonești cuplul de profesori s-a stabilit în satul Țipala, Ialoveni (aici au educat, din nou, câteva generații), apoi, ajutându-și copiii, au mers la București, au trăit o perioadă la Cluj, astăzi doamna învățătoare este, precum vă spuneam, în Dublin. „Mă simt binișor. Pe data de 7 octombrie am avut o intervenție chirurgicală, am primit un stent la una din cele trei artere ale inimii care-mi punea viața în pericol, acum sunt în perioada de recuperare, adică mă odihnesc până voi trece controlul medical în ianuarie”, îmi povestește doamna Natalia.

O întreb unde s-a născut, cum petrecea sărbătorile de iarnă în copilărie. A apărut pe lume în Krutoiarovka, sat moldovenesc din regiunea Odesa, situat în apropiere de Cetatea Albă, lângă limanul Nistrului (precizez că în satul meu natal Antonești, Cantemir, familia Cociu își construise casă pe malul Prutului).
În Krutoiarvoka, un sat ce a purtat cândva numele Vădeni, era biserică, peste drum de școală: „Toți copiii mergeau la biserică, mamele noastre aveau grijă să ne spovedim, să ne împărtășim. Eram în clasele primare, țin minte cum seara după lecții, cu cravata roșie la gât și cu cărțile subțioară, o zbugheam din pragul școlii direct în pragul bisericii, în săptămâna Paștelui, să ne spovedim”.

Doamna Natalia nu ne-a vorbit nimic de Dumnezeu în anii mei de școală, dar simțeam – acum îmi dau seama de asta – că îl are pe Dumnezeu în suflet. Domnia sa îmi povestește (îmi scrie pe internet) următoarele: „Pentru noi, cele mai frumoase erau sărbătorile religioase. Mergeam cu colinda, cu uratul, cu semănatul, cu Hristos a înviat. Adunam tot felul de dulciuri, de bunătăți și bănuți. Și-apoi se pregăteau bucate gustoase pe care doar la sărbători le aveam pe masă. Țineam posturile, cu varză murată, cu bostan copt în cuptor, cu sfeclă coaptă. În postul Paștelui făceam pe vatra sobei cucoșei, mai goleam borcanul de bucățile de zahăr pe care mama le dosea de ochii noștri pentru a face dulciuri, cozonac. Nu știam de bomboane, abia când eram prin clasa a șaptea apăruseră bombonelele colorate și rotunde ca mărgeluțele.

Noi am avut o copilărie grea fiindcă era perioada de după război. Eu țin minte foametea din anul 1947-1948. Îmi amintesc că tata era plecat în Polonia să schimbe câte ceva pe coji de cartofi, dar acasă a venit cu nimic pentru că i le-au furat în drum spre casă. Mă văd pe patul de scânduri cu salteaua de paie pe care erau așternute țoluri țesute din cârpe. Cel mai mic dintre noi era culcat jos în sicriu pe așternut din stuf, mama era pe laiță, cu capul acoperit cu o basma neagră, ea cosea lângă opaiț o mică față de pernă și plângea. Eu am întrebat-o de ce nu-i pe pat Andrușa și de ce ea plânge. Mama mi-a spus printre lacrimi că el doarme. Eram prea mică și nu mai țin minte cum a fost înmormântat.

I-am pierdut pe toți cei trei frați ai mei, muriseră și ei în primăvară. Tristă-i copilăria după război și foamete… Pe când eram la facultate, la Bălți, bisericile au fost închise rând pe rând, îmi amintesc că într-una din dimineți, ducându-ne la facultate cu fetele, am văzut cum la biserica de lângă căminul nostru dezbăteau clopotele pentru a le da jos. Noi am vrut să intrăm pe poartă, dar miliția ne-a oprit cu severitate…
Tu știi, Irina, că și pe vremea adolescenței voastre nu era biserică în întreg raionul, decât doar la Filipeni, noi eram sub controlul de partid. Totul era cenzurat, trăiam cu frica să nu fim concediați”.
Doamna Natalia mi-a predat franceza în cea mai înnegurată perioadă ateistă, dar ne aducea lumină prin hărnicia sa, prin pasiunea de a ne instrui, de a realiza lucruri frumoase. Acum, îmi mărturisește: „Întreaga mea viață am citit tot ce mi-a căzut sub mână pentru a înțelege cine suntem noi (cine sunt eu?) și care-i menirea noastră aici. Biblia am citit-o și răscitit-o, chiar și la lumina lunii, stând la geam”. A mai citit cărțile sfinților, dar și studii de fizică cuantică, de numerologie, „Istoria secretă a omenirii”, trilogia „Conversație cu Dumnezeu” de Neale Donald Walshch și desigur, multă literatură artistică.

A trăit în deplină armonie cu soțul său, muzicianul Vasile Cociu. El a suferit un infarct extins în 2003, după un concert în cadrul căruia a dirijat 22 de grupe de copii la o grădiniță. În 2016, Vasile Cociu s-a stins, pe neașteptate, la București. „După ce l-am înmormântat, fiind de una singură în casă, cu portretul lui, în fața lumânărilor, durerea sfâșietoare m-a făcut să plâng cu lacrimi amare și să mă cert cu Dumnezeu și cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, ocrotitorii căsniciei noastre, întrebându-i de ce m-au tăiat drept în două, lăsându-mă de una singură printre străini, ce rău am făcut?”.
Într-o clipă a învăluit-o o lumină și a primit răspunsul: „El n-a murit, este mai viu decât atunci când era viu, nu există moarte, voi sunteți veșnici și mereu evoluați, treceți dintr-o formă în alta”.

Iată sfatul doamnei Natalia pentru noi: „Atunci când omul se va adresa inimii și va sta de vorba cu el însuși, cu subconștientul său care știe absolut tot, numai atunci își va onora misiunea cea divină cu care a venit în trup pe Pământ. Ce înseamnă nașterea și de ce s-a născut Iisus Hristos? El a venit să ne spună prin învățăturile sale că și noi putem face multe lucruri bune dacă am avea credință cât un fir de muștar, am putea muta munții din loc. Înțelegând cine suntem, am coborî Raiul pe Pământ, am coborî adevărata Iubire a lui Dumnezeu printre noi și n-ar mai fi durere și tristețe pe pământ”.
Vă mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine în preajma acestor sărbători luminoase, dragă doamnă Natalia Cociu. Dumnzeu să vă dea sănătate. Crăciun fericit!

Irina Nechit