Năpăstuit în numele fericirii pierdute

VIOLENŢĂ // Aproape în fiecare zi se iscau certuri violente, care se terminau cu bătăi. Nu o băteam eu, mă bătea ea pe mine

Ion este unul dintre cei doi copii ai gospodarilor Viorica şi Mihail Răileanu de prin părţile Şoldăneştilor, trecuţi deja în lumea umbrelor. Consătenii spun că şi părinţii şi buneii lui Ion au fost oameni aşezaţi la vorbă şi la faptă, cuminţi şi buni la inimă cum nu găseai alţii ca ei în şapte sate din jur.

În casa părintească, Ion a trăit ca în sânul lui Dumnezeu. A avut de toate: şi pâine, şi sare, şi căldură, şi dragoste, şi sănătate. Într-un astfel de mediu binecuvântat de Cel de Sus, băiatul a crescut darnic, bun de veselie, deschis cu flăcăii şi fetele. Dar acum, zic oamenii, vai de zilele lui! Parcă toate bolile şi-au dat întâlnire în corpul lui.

Căsătorie fără dragoste

În 1983, după ce s-a întors din armată, a plecat la Rezina să înveţe de şofer. Acolo l-a întâlnit pe Dumitru, venit dintr-un raion vecin. S-au împrietenit. Mergeau unul la altul în ospeţie. Dumitru avea o soră Natalia care învăţa în clasa a X-a şi care, spre deosebire de Ion, a fost lipsită de căldura vieţii de familie. Părinţii ei, preocupaţi de grijile şi nevoile casei, nu le acordau timp copiilor. Un pic sfioasă, fata i-a plăcut lui Ion. Au început să corespondeze. După absolvirea şcolii din sat, Natalia s-a angajat la Fabrica de articole tricotate din Râbniţa. Era deja mai aproape de flăcău şi îşi permitea să vină din când în când la el în ospeţie. De la o zi la alta, apropierea dintre cei doi lua un contur mai pronunţat, dar niciunul din ei nu era atins de focul iubirii.

Când veni vorba de căsătorie, Ion, care mai vorbea cu alte fete, se temea să nu facă o alegere greşită. În privinţa Nataliei, nu luase o hotărâre definitivă. Nu vedea în ea fata potrivită şi ca soţie, şi ca viitoare mamă. Dar, în cele din urmă, soarta a fost cea care a decis. Pe 23 mai 1987, Natalia şi Ion au făcut nunta.

Alungat ca un câine din propria casă

De aici încolo povestea se complică. Sentimentele de dragoste conjugală s-au stins foarte repede. După nuntă, tinerii însurăţei locuiau la părinţii lui Ion, şi Natalia nu a putut tolera o asemenea situaţie. Ion povesteşte: „Am cumpărat atunci o căsuţă veche, de pe care cădea lutul. Cu ajutorul părinţilor, am reparat-o. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, ne-a făcut şi gard, şi poartă, şi beci şi, până la venirea iernii, am trecut cu traiul în acea căsuţă. Dar soţia tot nu era mulţumită. Umbla mereu supărată. În 1990–1991, tot cu ajutorul părinţilor mei, mai cu seamă al tatălui, ne-am construit casă mare şi frumoasă în acea ogradă. Soţia continua să fie furioasă.

În martie 1996, a venit pe lume Mihăiţă. Credeam cu naivitate că, după naşterea primului copil, va apărea dragostea şi buna înţelegere în casa noastră. N-a fost să fie. Natalia îmi cerea mai multă atenţie, mai mult ajutor la creşterea copilului, era mereu nemulţumită de câştigul pe care îl aduc în casă. Munceam la livadă toată ziua. De cum ajungeam seara acasă, alergam să dau mâncare la animale, să le adăp, să le rânesc băligarul şi când intram în casă, cădeam frânt de oboseală. Dar cum nevoile nu vin niciodată singure, într-o zi, lucrând la curăţatul pomilor, am simţit că nu mă ascultă mâna dreaptă şi piciorul drept.

A rămas invalid

În scurt timp, boala a progresat şi, peste câţiva ani, am rămas invalid. Apoi a murit tata. Acum chiar nu-i mai trebuiam soţiei mele. Îşi găsise un amant. Nu mai dormeam împreună, nu mai mâncam împreună – două veţi separate sub acelaşi acoperiş.

Înţelegeam că totul s-a sfârşit şi nu mai întrevedeam niciun semn bun. Aproape în fiecare zi se iscau certuri violente, care se terminau cu bătăi. Nu o băteam eu, mă bătea ea pe mine. Cât a fost tata în viaţă, nu îndrăznea să ridice mâna, dar după ce a murit, dădea cu neruşinare şi în mine şi în sărmana mamă. „Hai să nu ajungem de râsul lumii!”, o rugam, dar în zadar.

În 2003, a născut al doilea copil, care, bineînţeles, nu este al meu. Pe mine mă lăsa să stau cu cel mic în casa veche, iar ea se distra cu tot felul de bărbaţi în casa nouă.

Într-o zi, culmea culmelor, soţia mi-a spus că vinde casa. I-am spus că nu are niciun drept să vândă casa care a fost construită mai mult prin sudoarea mea şi a părinţilor mei. Când i-am zis că nu voi semna contractul de vânzare-cumpărare, mi-a tras o bătaie soră cu moartea. S-a urcat cu genunchii pe mine şi m-a bătut cu mâinile şi picioarele până mi-am pierdut cunoştinţa.

Două veţi separate sub acelaşi acoperiş

Întotdeauna când omul este mai vulnerabil se dă în el. Până la urmă, a vândut casa. Cui să-i fi trecut prin minte una ca asta. M-am mai putut eu gândi ori s-a gândit tatăl meu, care a muncit la casă până la istovire, că într-o zi casa nu va mai fi a mea?! Alungat ca un câine din propria casă, am încărcat într-o căruţă lucrurile personale şi m-am dus la mama de 72 de ani, iar Natalia a plecat la tatăl ei. Dar acela nu a primit-o de bună ce este. Să fi ştiut, păcatele mele, atunci când am decis să mă însor cu ea, că această căsătorie îmi va aduce numai necazuri, nu mai făceam pasul şi, cine ştie, poate mă ferea Dumnezeu de marea suferinţă care a căzut ca un trăsnet peste mine”.

Ion solicită ajutorul cititorilor

Din 2006, Natalia şi Ion au divorţat oficial. Faptele ei au fost şi rămân izvor de amărăciune şi tulburare pentru sărmanul Ion, invalid de gradul I pe viaţă. Îi citesc şi recitesc povestea înşiruită pe câteva foi de caiet. Apoi vorbesc cu el la telefon. Frazele îi curg fluid de parcă le-ar citi dintr-o carte. Îmi spune că se simte năpăstuit în numele fericirii sale pierdute. Plânge foarte des cu gândul la soarta sa tristă, dar de cele mai multe ori plânge de încercarea singurătăţii. Atunci când se roagă, descoperă plânsul fericit, lacrima care alină şi curăţă. Se roagă pentru sănătatea surorii, care stă la pat după ce a suferit un ictus, pentru sănătatea copiilor şi fostei soţii, pentru sănătatea sa, pentru odihna părinţilor şi, în special, a mamei ce a plecat la Domnul vara trecută. Doar mama mai putea să-l ungă cu miere pe suflet şi să-i alunge tristeţea.

Crede în vindecare

Sănătatea e un bun de care nimeni nu-şi dă seama decât numai după ce o pierde, îmi mai spune Ion, accentuând că există acum datorită bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Din 2002 până în prezent, urmează tratamente prin spitale şi sanatorii cu speranţa la însănătoşire. Boala, cu regret, continuă să progreseze. Dincolo de nenorocirile, necazurile şi încercările prin care trece, Ion crede în vindecare.

Cineva i-a spus că l-ar ajuta mult un tratament la sanatoriul „Nufărul alb” de la Cahul, dar biletul de tratament costă 5000 de lei plus plata pentru drum şi însoţitor. În total, ar avea nevoie de 13–14 mii de lei. Din pensia de invaliditate nu poate acoperi asemenea cheltuieli şi nici cei de la Direcţia raională Asistenţă Socială nu-i pot oferi acum un bilet de tratament. E viaţa lui şi lupta lui cu suferinţa multă şi mare. Cine să îl ajute?

Deşi ştie că multă lume o duce greu cu banii, invalidul de gradul I Ion Răileanu din raionul Şoldăneşti, fiind convins că faptele bune şi mila creştină sunt singurele creatoare de pace şi mulţumire, face apel către bunătatea dvs., stimaţi cititori, rugându-vă să-l ajutaţi cu cât puteţi ca să adune această sumă. Dacă vi se deschide inima şi doriţi să vă faceţi o pomană, luaţi legătura cu el la telefoanele: 0 272 52 296 sau 060447362 (GSM). Omul vă mulţumeşte anticipat şi se roagă Domnului să vă aibă în pază.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.