„Mulţi ne întreabă: „Nu v-au bătut, nu v-au închis, nu v-au împuşcat?”

INTERVIU // Actorul şi regizorul Anatol Durbală, între „Amorul dânţuie…” şi „Ora de ras”

– Te rog să-mi spui, Anatol Durbală, care a fost punctul de pornire al emisiunii „Ora de ras” de la Jurnal TV?

La început a fost invitaţia din partea Jurnal Trust Media. Vroiam de mult să încerc acest domeniu – televiziunea –, şi m-am gândit că e o şansă căreia nu trebuie să-i dau cu piciorul. Prin multe probe şi teste am ajuns la formula de astăzi. Iniţial, ştiam doar că e nevoie de o emisiune de satiră şi umor despre tot ce stă prost în ţara asta, iar în ţara asta multe stau prost. Treptat, am elaborat conceptul unei emisiuni săptămânale, bazată pe tot ce se întâmplă în viaţa socială în general, nu doar în cea politică. Sigur, politica are partea leului, fiindcă e cea mai controversată, mai intensă dintre activităţile publice. De exemplu, o conferinţă de presă a lui Voronin ne dă de lucru pentru trei săptămâni. Politicienii sunt „drăguţi” cu noi, ne servesc pe palme material suficient pentru emisiune. Formula actuală a „Orei de ras” se pare că prinde, pentru că avem reacţii, în special reacţii pozitive.

„Ora de ras”, o emisiune de satiră şi umor

– Ai nevoie doar de calităţile tale de actor în această emisiune, sau ea îţi solicită şi noi aptitudini?

Aranjamentul textului propriu-zis îi aparţine mai mult lui Constantin Cheianu, dar, lucrând la emisiune, îmi folosesc şi priceperea în ale scrisului sau capacitatea de a improviza. E bine că materialul e îngrijit de un singur ochi, astfel are şansa să capete stil, ceea ce este foarte important. Sigur, îmi exploatez foarte mult capacităţile actoriceşti, dar facem şi brem storming, adică o discuţie liberă, degajată, un schimb de idei, pentru că o ştire nu e interesantă fără poantă. Ne propunem să găsim umorul acolo unde lipseşte la prima vedere.

– Între tine şi partenerul tău de la „Ora de ras”, Constantin Cheianu, există doar o bună înţelegere şi complicitate, sau şi confruntare, polemică?

Există şi confruntare, dar e frumoasă, rezonabilă. Au fost unele divergenţe de idei, dar nu am ajuns niciodată la conflict. Ne completăm perfect, mă simt foarte bine cu Constantin şi el cu mine, în postura noastră de coautori-prezentatori ai „Orei de ras”. Îmi place să improvizez – dă-mi o temă şi fac zorzoane, împletesc horboţică. Iar Constantin are darul de a analiza, e mai delicat, se ţine de buchia textului, urmăreşte linia de bază. Am încredere în el, ştiu că n-o să mă lase să fac prostii şi chiar dacă mă declanşez, are grijă să păstrăm simţul măsurii.

Basarabenii nu ştiu să râdă

– Ţi-a crescut popularitatea după apariţiile în „Ora de ras”? Te recunoaşte lumea pe stradă?

Mi s-au întâmplat câteva cazuri care m-au şocat. Într-o zi, mergeam pe stradă alături de o prietenă şi, deodată, spre noi a venit o doamnă. M-a întrebat dacă fata de alături mi-e soţie, i-am zis că nu, atunci ea s-a apropiat de mine, m-a pupat pe amândoi obraji, m-a ciufulit pe păr, mi-a zâmbit şi s-a dus înainte; nu mi-a spus niciun cuvânt. Altă dată traversez strada şi mă trezesc că cineva îmi pune o mână pe umăr şi mă întreabă: „Unde ţi-i naparnikul?” („naparnik” înseamnă în română „partener” – n.a.), adică „Unde e Cheianu?”. Iar pe Cheianu trecătorii îl întreabă unde sunt eu. Parcă am devenit două jumătăţi ale unui întreg, chiar mă deranjează un pic acest lucru, dar nu cred că e un pericol. Important e că facem o emisiune care e şi un act de curaj. Mulţi ne apreciază anume pentru îndrăzneala de a critica, se miră că la televizor pot fi criticate liber persoane de rang înalt, mulţi ne întreabă: „Nu v-au închis, nu v-au bătut, nu v-au legat, nu v-au împuşcat?”. Unii ne avertizează: „N-o s-o duceţi mult”. Dar noi mergem înainte, televiziunea a început să-mi placă, e şi asta o meserie.

– De ce preferaţi mai mult să radeţi decât să râdeţi?

În Republica Moldova aproape că nu există umor, dar lumea e foarte dornică de umor. Îmi pare rău că basarabenii nu ştiu să râdă, mai ales politicienii sunt foarte irascibili, se supără imediat dacă-i atingi cu ceva. În emisiunea noastră vrem să facem umor de calitate. Nu ne-am dori un public care să se tăvălească râzând în hohote, prosteşte. Mai degrabă ne dorim nişte spectatori care să zâmbească şi să tragă concluzii.

În R. Moldova, vara asta, au loc filmări la cinci pelicule

– De la televiziune îţi propun să trecem la cinema. E remarcabil că numărul rolurilor tale în filme artistice creşte pe an ce trece.

E firesc, pentru că a crescut brusc numărul filmelor turnate în Republica Moldova. Bunăoară, dacă după 2000, în RM s-au realizat doar două producţii cinematografice, vara asta au loc filmări la cinci pelicule! Eu am fost invitat în două lungmetraje: „Tenis cu moldoveni”, în regia scriitorlui englez Tony Howks, după cartea omonimă a acestuia, publicată la Editura Cartier în 2003, şi „Se caută o mamă”, o coproducţie moldo-română, în regia lui Adrian Popovici. În „Tenis cu moldoveni” am pentru prima dată un rol mare, cel al unui traducător, prin intermediul căruia personajul principal, un călător britanic, îi percepe pe moldoveni. Traducătorul nu e un om rău, nu pune bombe sub pat, dar are o atitudine negativistă faţă de un „capitalist” care vine în Moldova doar dintr-un pariu. În „Tenis cu moldoveni” vorbesc mai mult în engleză, filmul se adresează în special publicului de limba engleză, dar în martie 2011 va fi o premieră şi la Chişinău.

Despre filmul „Se caută o mamă” circulă multe zvonuri în oraş, scenariul e disputat între diferiţi autori, am auzit că ar fi vorba şi de un furt intelectual, dar nu am date exacte şi nici nu-i treaba mea. În „Se caută o mamă” am avut surpriza de a mă întâlni pe platoul de filmare cu una dintre studentele mele cele mai bune, Ina Surdu, ea e în rolul principal. Am avut o satisfacţie deosebită, am simţit că am făcut şi eu ceva în viaţa asta, m-am bucurat că a fost selectată pentru un rol important. Probabil, i-am transmis tinerei actriţe o părticică din munca mea. În „Se caută o mamă” mai joacă actriţele basarabene Rodica Oanţa, Alina Ţurcanu şi patru actori americani.

Din câte ştiu, până la sfârşitul anului, vor fi realizate încă trei filme de regizorii Sergiu Prodan, Igor Cobâleanski şi Ana Felicia Scutelnic.

Cât timp crezi că se vor mai turna filme despre basarabence plecate în Italia?

Astfel de filme vor fi create atâta timp cât va dura fenomenul migraţiei, iar acesta abia începe. Tema rămâne actuală şi provocatoare pentru cineaşti. Abia atunci când va fi realizat un film foarte bun, această temă va „muri”, adică va fi epuizată, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu „Lista lui Schindler”, după care e foarte greu să iei o cameră de filmat şi să te apuci să mai faci o peliculă pe tema holocaustului.

Am suferit mult din cauza înălţimii mele

– Cel mai recent rol al tău în teatru este al mirelui ce îmblânzeşte scorpia în spectacolul „Amorul dănţuie şi feste joacă” după Shakespeare, montat de Sandu Vasilache la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Cum te simţi în această montare?

În primul rând, a fost un nou spectacol cu Alexandru Vasilache, regizorul cu care am cele mai multe montări. Până acum, aveam cele mai multe spectacole cu Ilie Todorov. Sandu Vasilache mă cunoaşte foarte bine, îl cunosc foarte bine, deci a fost uşor. Am în „Amorul dănţuie…” şi o parteneră minunată, Doriana Zubcu (scorpia), ne potrivim de minune, deşi ea e cu un cap mai înaltă decât mine. În acest spectacol, pentru mine, efortul fizic e mare, am o scenă unde o car pe Doriana pe spinare, alerg, sar, apoi mai cânt şi un cântec. La cei patruzeci de ani ai mei, mi-am dat seama că n-o să pot să ţopăi aşa încă multe zeci de ani. Dar îmi place rolul şi cred că suntem o pereche bună cu Doriana, deşi ea are aproape un metru optzeci, iar eu – un metru şaizeci şi trei. Cândva, am suferit mult din cauza înălţimii mele, eram foarte complexat, dar acum îmi place şi statura mea, şi chelia, şi barba, totul îmi place.

– Ai început să te complaci?

Nu, dar m-am eliberat de complexe. E adevărat că majoritatea femeilor care mi-au plăcut sunt mai înalte decât mine, dar am avut relaţii frumoase cu ele. Dacă ne-am despărţit, nu a fost din cauza înălţimii.

– Ce piese ai vrea să montezi în calitate de regizor al Teatrului Experimental pe care l-ai fondat de curând?

Mă interesează dramaturgia contemporană, ştiţi că am participat şi la Atelierul de Dramaturgie al Naţionalului, am făcut spectacole-lecturi, am citit piese şi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, am antrenat studenţii, dar acum vreau să mă îndrept spre texte clasice. Autorul meu preferat rămâne Cehov, în el încap şi absurdul, şi realismul, şi postmodernismul. Ceea ce îmi doresc însă e să lucrez cu un grup de actori tineri care s-au născut după epoca sovietică şi au o cu totul altă mentalitate, chiar la nivel genetic. Chişinăul merită de mult să aibă câteva teatre experimentale, gen Teatrul Luni de la Green Hours din Bucureşti. Vreau să găsesc în oraşul nostru un loc sau un local unde să vină lume tânără, unde arta să fie atacată din toate direcţiile.

– Mult succes!

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.