Motive de consolare

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Un lucru ne mai poate consola acum, în aceste vremi de cumpănă: nu suntem singurul popor din lume prostit de propria lui clasă politică. Ne țin companie atât popoare lipsite de tradiții democratice, victime sigure ale politicianismului și populismului, cât și popoare ce se pot mândri cu istoria și civilizația lor, având o clasă politică aparent bine instruită și receptivă la doleanțele societății civile.

Din prima categorie (categoria noastră de „greutate”) fac parte, ca să dau cele mai recente exemple, ucrainenii și venezuelienii. Ucrainenii nu pot ieși, al câtelea an, cu toate eforturile și sacrificiile lor, din cercul vicios al corupției, nu pot demara reformele în justiție, nu pot atrage vitalele fonduri europene, riscând să (re)devină o pradă ușoară a Rusiei (dacă aceasta nu va rămâne prinsă cumva în cursa pe care și-a întins-o singură în Asia Mică). Oricâți președinți și premieri ar alege și oricâte schimbări de regim ar forța vecinii noștri, niciun lider politic nu pare apt să producă schimbarea. La celălalt capăt al disperării se află, totuși, speranța, pe care n-o lasă să moară patriotismul și încăpățânarea ucrainenilor, de a construi, până la urmă, un stat funcțional.

Frații noștri latini din Venezuela însă, spre deosebire de ucraineni, nu au schițat nici cea mai mică tentativă de schimbare a sistemului în anii planturoși ai petrocrației lui Chavez. Cu excepția opoziției și a societății civile, de care majoritatea “truditoare” și-a bătut joc cum a putut, nimeni nu a înțeles necesitatea reformelor. Și-apoi, la ce bun reformele, dacă prețul petrolului îți permite să duci un trai cât de cât decent și să ai în frunte un președinte care se ia de piept cu ditamai America! Acum însă, după ce “El Comandante” a debarcat în lumea celor “stângi”, barilul s-a prăbușit la burse și președintele actual Maduro (fostul șofer al “comandantului”) nu știe ce să facă cu o țară și economie pe brânci, a sosit momentul revelației supreme: “Regimul este gol!”. După cum remarcă specialiștii în problemele Americii Latine, situația din Venezuela e mult mai gravă chiar decât în Ucraina, cu toate că țara nu trăiește sub amenințarea ocupației străine și dispune de bogății naturale mult mai mari.

A doua categorie e, poate, mai puțin exotică, dar de departe cea mai spectaculoasă. Alcătuit, de regulă, din mediteraneni (în special greci și italieni), grupul fraierilor “civilizați” s-a ales, în ultima vreme, cu tovarăși de drum premium. E vorba de britanicii care urmează să decidă la vară, printr-un referendum, dacă Regatul Unit rămâne sau nu în UE. La prima vedere, e vorba de un exercițiu democratic firesc: un popor trebuie să se întrebe din când în când dacă drumul pe care îl parcurge e cel corect sau nu. La o privire mai atentă însă, ne dăm seama că și în cazul Brexitului un rol nefast l-au jucat dezinformarea și manipularea publicului, inclusiv prin canale media prestigioase, fiind opera unor lideri demagogi și iresponsabili. Astfel, după cum arată, cu cifrele pe masă, câteva editoriale publicate recent în „The Financial Times”, cam toată retorica pro-Brexit se întemeiază pe mituri, pe date trucate, pe interpretări tendențioase, exploatând prejudecățile mai noi și mai vechi ale britanicilor, confruntați și ei, ca și restul europenilor, cu probleme deocamdată fără soluții de durată (criza imigranților și stagnarea economică). Iată doar un exemplu: Nigel Farage, liderul UKIP-ului (Partidul pentru Independența Regatului Unit), un fel de Alex Salmond al englezilor, declară mereu că aflarea în UE îi costă pe britanici circa 55 de milioane de lire sterline pe zi, adică 18 miliarde de lire pe an. În realitate, e vorba de doar 7 miliarde pe an (mai puțin de 0,5% din VNB – venitul național brut!), întrucât dl Farage trece, senin, sub tăcere banii pe care Marea Britanie îi primește de la UE! Fără a mai pune la socoteală beneficiile pur economice de care se bucură insularii de când sunt parte a UE (o demonstrează datele statistice, publicate în FT). Greu de spus ce va prevala în mințile britanicilor la vară: discursul cumpătat al lui David Cameron, care a obținut de la UE mai multe concesii decât cineva și-ar fi putut imagina, sau discursul populist al lui Farage? Dacă se întâmpla în epoca lui Thatcher, răspunsul era univoc. Acum însă nici măcar națiunea britanică nu mai e ce a fost și asta cu certitudine nu din cauza aflării sale în UE.

Așadar, nu suntem singuri în naivitatea și orbirea noastră. Totuși, observ că, în nenorocirile altora, ne interesează doar deznodământul, mai puțin dramaturgia; efectele, mai puțin cauzele. Cred că dacă eram ceva mai atenți la ce se întâmplă, bunăoară, la Kiev de aproape un deceniu, dacă încercam să pătrundem în miezul dramei ucrainene, șansele noastre de a evita dezastrul ar fi fost considerabil mai mari.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)