Mortul „înviat” după cinci ani (2)

„Mi se pare că ştiu despre cine vorbiţi. Bărbatul pe care îl căutaţi e viu. În urma unui infarct, a devenit invalid, stă la azilul de bătrâni din orăşelul nostru”

o-SAD-MAN-facebook

„Încetează odată cu apelurile! De ce îl suni atâta pe un mort?! Ce, chiar nu ştii că Vlad e îngropat de o lună?!” Claudia a scăpat telefonul din mână. I se părea că e sfârşitul lumii. Nu-şi putea stăpâni plânsul. În ziua ceea, nu s-a dus la lucru. A aprins candela şi l-a bocit toată ziua pe Vlad. A doua zi, a mers la biserică, a dat de pomană de sufletul lui şi parcă s-a mai liniştit.

Nu mai putea sta la Moscova. Amintirile frumoase legate de Vlad îi sfâşiau inima. A venit acasă la părinţi. Trăia momente de profundă tristeţe. Nu mai râdea ca altădată, maică-sa vedea asta, dar nu cuteza să o întrebe ce are. Şi nici fiica nu dorea să i se destăinuie pentru a nu agrava boala bătrânei.

A eşuat şi cea de-a patra căsătorie

Până la urmă, nu mama, ci fiica a ajuns la spital cu dureri cumplite de cap. La spital, i-a devenit aliat în durerea trupească şi sufletească un bărbat care suferea din cauza unui divorţ. Şi Claudia, captivă, simţea cum i se strecoară în suflet simpatie pentru el. De la o zi la alta, simţea cum, sub privirile lui pline de duioşie, ea se muta încetul-încetul în inima lui. Peste câteva luni după externare, bărbatul a trecut în casa Claudei, care locuia cu părinţii. Rudele Claudiei erau încântate de noul său soţ, tot repetând: „Uite unde îţi şedea norocul, femeie dragă!”.

Iar femeii chiar i se părea că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare. A fost bine şi frumos în viaţa de cuplu doi ani, până la înregistrarea căsătoriei, dar după ce au fost declaraţi soţ şi soţie cu acte în regulă, a început proza vieţii.

Într-o seară a venit cherchelit, cu o falcă în cer şi alta în pământ, şi s-a răstit din prag la nevastă de ce nu-l aşteaptă cu masa întinsă. Soţia a încercat să-i reproşeze, iar el, înfuriat, a luat cuţitul din bucătărie şi s-a năpustit asupra ei. A avut norocul să împiedice de un scaun şi a căzut cât era de înalt. Femeia a reuşit să fugă la vecini şi a chemat poliţia. Printr-o spaimă egală cu moartea au trecut şi părinţii ei. Aşa s-a terminat epopeea celei de-a patra căsătorii a Claudiei.

„Mata caută-l mai întâi printre cei vii”

În toată această perioadă de la dispariţia lui Vlad, Claudia avea grijă de mama bolnavă. Noaptea îl vedea adesea în vis pe Vlad. Ciudat lucru. De fiecare dată, ca un refren, i se arăta unul şi acelaşi vis. Îl vedea pe cel plecat în depărtare, aşa frumos cum îl ştia, făcându-i cu mâna şi strigând abia auzit: „De când vii şi nu mai vii. De ce aşa e lung drumul ăsta la tine?”.

Se trezea în puterea nopţii, sărea la fereastră şi privea în întunericul de afară, dar nu vedea pe nimeni. A doua zi, mai dădea ceva de pomană de sufletul lui şi îşi vedea de treburi. Aşa au trecut cinci ani.

În acest an, în ajun de Paştele Blajinilor, după un astfel de vis, Claudia a pus gând să meargă la mormântul lui Vlad. Avea o prietenă cu care muncise împreună la Moscova, ce locuia în apropiere de orăşelul lui Vlad. Luni dimineaţă de Blajini, s-a sculat şi a început a se pregăti de drum. Nu i-a spus mamei adevărul. I-a zis aşa: „Ştii, mamă, Maricica, prietena mea, e la spital. Mă duc să-i fac o vizită. Te las în grija lui tata. Îţi dai seama că nu o să mă pot întoarce astăzi”. Mama i-a răspuns cu înţelegere: „Bine, draga mamei. Domnul să te ajute!”.

Şi Claudia s-a pornit spre locul de baştină al lui Vlad, situat aproape la 200 de km depărtare de satul ei. A ajuns pe la amiază în orăşelul cu pricina şi stătea dezorientată la autogară, plutind prin tot felul de gânduri. S-a apropiat un taximetrist şi a întrebat-o încotro merge. Trezită ca din vis, i-a răspuns: „Caut pe cineva, dar nu ştiu dacă e viu sau mort”. Taximetristul, parcă vrând să glumească: „Mata caută-l mai întâi printre cei vii”. Apoi, pe un ton serios, a adăugat: „Dar cine e şi cum îl cheamă pe cel căutat? Poate că îl cunosc”.

Claudia i-a spus pe scurt povestea, iar bărbatul din faţa ei s-a uitat lung la ea şi a exclamat: „Păi, nu zic eu să-l căutaţi printre cei vii? Mi se pare că ştiu despre cine vorbiţi. Bărbatul pe care îl căutaţi e viu. În urma unui infarct, a devenit invalid şi stă la azilul de bătrâni din orăşelul nostru”. Femeia s-a cutremurat. Încercând să-şi păstreze calmul, l-a rugat pe taximetrist să o ducă mai întâi să cumpere un buchet de flori, apoi la azil.

„Cu care mână ai tras, pe aia să ţi-o ia Dumnezeu”

Maşina se apropia de azil, iar Claudia îşi zicea în gând: „Din moarte nu te mai întorci. Poate că a încurcat ceva acest şofer”. Dar când şi-a aruncat ochii pe fereastră, privirea nu a înşelat-o. Vlad stâtea pe o bancă din curtea azilului. Claudia a încremenit dintr-o dată: „M-am făcut albă ca varul. Spatele îmi era leoarcă şi îl simţeam rece ca gheaţa, iar buzele s-au înveniţit. Am scăpat florile din mână. Şoferul s-a speriat, a luat repede sticla cu apă şi a prins a mă stropi şi pălmui peste faţă. Când a văzut că mi-am revenit, s-a coborât să-mi deschidă uşa zicând: „Of, doamnă, m-aţi băgat în sperieţi!”. Iar eu parcă îmi pierdusem graiul. Simţeam că nu am putere în picioare. Mi s-a rupt deodată din gât: „Vlad, dragule, aici eşti?!” şi am început să plâng. Iar Vlad, cum fuma, a încremenit cu ţigara între degete. Încerca să se scoale, dar nu putea. I-am întins florile şi l-am îmbrăţişat. Au început să-i curgă lacrimile şiroaie. Îl cuprindeam şi-l sărutam, şi nu ştiam ce să-i spun. Plângeam şi eu. Mă săruta şi el şi mă cuprindea cu o mână, arătându-mi că cealaltă e paralizată. Încerca să spună ceva, dar nu putea. L-am întrebat dacă poate vorbi, dacă poate să-mi spună pe nume. Am înţeles că nu poate. Şoferul mi-a adus geanta, a pus-o pe scaun şi se uita mirat la noi. A ieşit toată lumea afară şi se uita ca la spectacol. După ce ne-am calmat puţin, Vlad a luat florile, le-a pus la piept în dreptul inimii. Radia de fericire. Erau florile lui preferate – garoafele”.

Aşa cum stătea lângă el, Claudia şi-a amintit cum, odată, la o supărare, omul a lovit-o, iar ea i-a zis cu ciudă: „Cu care mână ai tras, pe aia să ţi-o ia Dumnezeu”. Îl ajunsese blestemul. Tocmai mâna dreaptă i-a luat-o. Şi dintr-o dată femeia a căzut în genunchi la picioarele lui şi, tremurând de emoţie, îl săruta şi striga: „Iartă-mă, Vlad! Te rog frumos din tot sufletul, iartă-mă! Am zis într-un ceas rău atunci să-ţi ia Dumnezeu mâna. Mare păcat am mai făcut!…”

Claudia a rămas mirată de faptul cum s-au îndurat fraţii şi surorile lui (nouă la număr) să-l dea la un azil de bătrâni pe un tânăr de 42 de ani. S-a interesat de medicul de acolo dacă s-ar putea face ceva pentru ameliorarea stării lui de sănătate. Medicul i-a spus că o operaţie costisitoare în străinătate l-ar putea pune pe picioare, i-ar întoarce graiul. Şi Claudia a început acum a colecta bani pentru salvarea vieţii lui Vlad. Merge pe la întreprinderi, pe la biserici cu poza şi extrasul din certificatul de externare, rugând pe fiecare să dea cât îl trage inima pentru un bolnav.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce