Mortul cel viu

Şi-a schimbat numele pentru a renunţa la originea umilă

S-au cunoscut la ziua de naştere a unei colege de serviciu şi, peste câteva luni, s-au căsătorit. Natalia a gustat din plin din cupa fericirii trei ani la rând. Timp de trei ani, chipul ei exprima numai adoraţie pentru Andrei. Se arăta încântat de Natalia şi Andrei.

Un început frumos de viaţă în doi

Locuiau la părinţii lui într-o casă mare şi arătoasă şi tânăra soţie încerca să transforme viaţa lor de familie într-un prilej de bucurie pentru părinţi, dar şi pentru rudele apropiate, care îi iubeau foarte mult. De fapt, oricine îi vedea împreună nu putea să nu observe dragostea din privirile lor. Şi iată că din această frumoasă iubire, la aproape doi ani după nuntă, li s-a născut o fetiţă. Alăptată la sân, creştea un copil bine dispus. Când micuţa a împlinit patru luni, mama lui Andrei a plecat în Portugalia. În adâncul sufletului, Natalia s-a bucurat. Pentru că nu prea înghiţea stilul de viaţă rigid al mamei-soacre. În casa ei toate trebuia făcute la anumite ore. Nimeni nu avea dreptul să întârzie la dejun, prânz sau cină. Nataliei i se interzicea să vină la masă în halat sau cu părul în dezordine. Şi ce a mai observat tânăra soaţă? Andrei ţinea foarte mult la mama lui şi chiar dacă gândea altfel, atunci când se afla în compania ei, era de partea mamei sale şi în momentele în care aceasta nu avea dreptate. Iată de ce Natalia, care a avut în casa părinţilor săi mai multă libertate şi căreia nu-i plăceau stricteţile, s-a bucurat că soacra a plecat.

Pierdut fără veste

N-a trecut nici jumătate de an de la plecarea mamei lui Andrei peste hotare şi tocmai când le era lumea mai dragă, uzina la care lucra bărbatul s-a închis. Andrei s-a văzut nevoit să plece la câştig la Moscova, iar Natalia a rămas să-şi crească fetiţa ajutată de socru-său. Ce e drept, omul o ajuta cu drag, dar sufletul ei tânăr, setos de mângâiere şi dragoste, tânjea după Andrei. După trei luni, odată cu nopţile lungi şi reci, Andrei a revenit acasă cu ceva bani. Dar către sfârşitul iernii a plecat înapoi. Câteva luni au ţinut legătura, apoi bărbatul n-a mai dat niciun semn.

Descumpăniţi, nora şi socrul au alertat poliţia. A trecut un an, a trecut al doilea, şi poliţia n-a mai dat de urmele celui dispărut. Purtată nopţile în vise de groază, Natalia a prins a-şi duce mâhnirea ei mută pe la biserici şi mănăstiri. De multe ori cădea zdrobită în faţa icoanelor şi striga printre lacrimi: „Of, Doamne, Doamne, oare am să-l mai văd? Sărmana de mine, cu ce am greşit de ni l-ai luat aşa de tânăr şi de frumos?!”. Era atât de nefericită. Şi pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai însingurată şi mai deznădăjduită.

Parastase şi slujbe de pomenire

Când s-au împlinit trei ani, a venit din Portugalia mama dispărutului şi au hotârât să-i facă un parastas, fiind convinşi că Andrei nu mai este în viaţă. În sufletul Nataliei însă roiau lucruri inexplicabile care îi lăsau consolarea că soţul ei e viu. Nefericită şi deprimată, nopţi întregi continua să stea neclintită în faţa icoanelor, lacrimile îi curgeau şiroaie. Au mai urmat alte parastase, slujbe de pomenire. Într-o noapte, Natalia a avut un vis. Se făcea că Andrei se afla în tinda bisericii din satul ei natal şi tot bătea la uşă să i se deschidă. Ea s-a apropiat şi l-a întrebat: „Andrei, ce faci aici?”. Soţul i-a răspuns: „Uite m-am desprins de trup şi am venit să-mi iau pomenile pe care mi le-aţi tot dat voi. Dar, vă rog, nu-mi mai daţi atâta de pomană că eu nu-s mort. Sunt viu, sănătos şi o duc bine”.

Impresionată de cele văzute şi auzite, s-a trezit şi n-a mai închis un ochi până dimineaţă. Iar când s-a luminat de ziuă, cu gândurile plutind în derivă, a plecat la cea mai apropiată mănăstire. I-a povestit unui preot visul. Acesta atâta a spus: „S-ar putea ca bărbatul matale să fie viu. O să vină un prilej de dezlegare”.

„Am fost rugat să nu suflu un cuvânt, dar nu pot să mă uit la voi cum vă chinuiţi…”

Şi prilejul a venit. La o lună după acel vis, iată că le-a trecut pragul vecinul Dumitru întors de la Moscova. A prins omul a povesti cum e pe acolo. Apoi a povestit cu nostalgie despre copilăria petrecută alături de Andrei. Cu sentimentul că se îndreaptă spre fapta cea bună, în cele din urmă, a spus: „Am fost rugat să nu suflu un cuvânt, dar nu pot să mă uit la voi cum vă chinuiţi. Încetaţi cu parastasele şi cu slujbele pe la biserici şi mănăstiri! Poate n-o să mă credeţi, dar vreau să vă spun că m-am întâlnit cu Andrei prin Moscova. Este bine, sănătos. N-ai ce să-i faci. Bogăţiile iluzorii te aruncă întotdeauna în aventuri. S-a încurcat şi el cu o rusoaică. Dar nu cu o simplă rusoaică, ci cu una foarte bogată. E frumoasă, cochetă şi i-a născut doi gemeni. Andrei s-a îndrăgostit de ea şi zice că e fericit…”

Dumitru le-a mai spus că Andrei şi-a schimbat numele şi e tare mândru că el, un fecior de simpli pedagogi din Moldova, a ajuns să stea în rând cu cei mai bogaţi oameni din Moscova, să trăiască o viaţă la care n-a visat nici el, nici părinţii săi şi poate neam din neamul său. La auzul acestor vorbe, Natalia a încremenit. Nu dorea să dea crezare proastei noutăţi, dar tulburarea s-a cuibărit deja în sufletul său. O ceaţă viorie i s-a pus pe ochi, şi-a pierdut cunoştinţa. După ce şi-a revenit, descumpănită, faţă în faţă cu propria sa neputinţă, i-ar fi plăcut în acele clipe să-l creadă mai degrabă mort pe Andrei decât să afle că e viu şi căsătorit cu alta. S-a simţit învinsă şi îngrozitor de singură. Şi-a cuprins fetiţa şi a plâns îndelung. Îi spunea ei inima că Andrei este viu, dar spera din tot sufletul că într-o zi va veni acasă şi vor relua împreună acel fir de viaţă fericită pe care îl începuse. Plângea în hohote, ofensată şi deznădăjduită că a fost părăsită pe nedrept. Nu ştia ce să facă.

După câteva zile, a hotărât să-şi ia fetiţa şi să plece pentru totdeauna din casa socrilor. Tata-socru, îmbătrânit înainte de vreme, cu ochii rătăciţi pe undeva departe, însă a oprit-o: „Cum o să ne trăim noi zilele fără voi? Doar ştiţi că nu mai avem pe nimeni. Cristinuţa ne creşte speranţele noastre. Lui dacă aşa i-a fost capul, să stea acolo cu rusoaica lui. Voi rămâneţi aici, casa e a voastră. Tu, Nătăliţă, poţi să te măriţi şi să trăieşti aici cu noi cât ţi-o fi scris de la Domnul”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău