Momentul adevărului

Într-o campanie electorală, candidaţii exagerează. Uneori ajung să creadă şi ei în cele spuse. Chiar dacă au resurse minime, îşi prezintă programele maxime. Iar alegătorul? Ca în dragoste, nu doar că îi place să se lase amăgit, dar mai şi crede că poate fi adevărat. Iar cineva se specializează în asta, speculându-i speranţa şi visul.

În acest dezmăţ al speranţelor, cineva crede că poţi să minţi de să îngheţe apele. Să trişezi, nu doar sucind minţile alegătorului, ci avându-l de prost. Numai că, în pofida gândirii ipocrite, în toată lumea alegerile sunt un exerciţiu public, transparent ca necesitate. Ele presupun momentul adevărului. E faza în care poporul e suveranul, punându-le politicienilor veşminte albe („candidat” înseamnă îmbrăcat în alb) şi urcându-i pe podium, la vedere, să-şi etaleze graţiile.

La noi însă, o campanie electorală e ca un film cu spioni. Conspiraţii, diversiuni, secrete, atacuri discrete. Obişnuindu-ne, şi „tăcerea” PD ni se pare firească, în limitele jocului. Declaraţia – oficială, prin gura vicepreşedintelui democraţilor – că partidul va comunica decizia şi favoritul (împreună, bineînţeles, cu tactica şi tehnologiile de luptă) discret, doar membrilor lui, înseamnă că prostimea nu trebuie să ştie. De ce poporul, duşmanul puterii, ar trebui să cunoască ce gândeşte şi ce urzeşte partidul de guvernare?

Tăcerea, însoţită de grija jurnaliştilor şi bloggerilor din arcul puterii pentru tot ce face candidatul dreptei, dar şi de tot mai insistenta lustruire a imaginii candidatului socialist, divulgă favoritul adevărat. Se continuă, pe acelaşi palier secret, asmuţarea nemulţumiţilor de scrutin, în primul rând a unor „unionişti” intransigenţi, care, căutând pete pe imaginea lui Andrei Năstase, se fac a nu pricepe că ei îi pavează drumul socialistului. E regretabil, deoarece, ziceam, unioniştii au nevoie, înainte de a constitui o mişcare eficientă şi unită, să fie asociată cu mişcarea proeuropeană, nu cu tenebrele puterii. Fie şi prin lăsarea porţilor deschise dialogului postelectoral. Subit, s-a developat încă un motiv al denigrării metodice a lui Andrei Năstase. Este gelozia şi invidia cuiva (semnele vin, în special, dinspre platforma „Antimafie”) că Năstase şi nu altcineva (nu vom arăta cu degetul) este liderul mişcării anti-oligarhice.

Socialistul Ceban (nu doar tolerat, ci şi aburcat discret de toată partida puterii), în goana disperată după voturi, declară că se va retrage din PSRM şi că nu va candida la parlamentare (nici măcar nu îi va ajuta pe socialişti!). Înţelegeţi cât de mare este miza. Încep să cred că „scurgerea de informaţii” cum că el ar fi vrut să plece de la Voronin la PD şi doar o rugăminte secretă l-a făcut să se lase împrumutat – ca un fotbalist – grupării socialiste. Adevărat, aici el intră în contradicţie cu presupunerile unui comentator din anturajul PD, care îl vedea deja lider – mai blând, mai loial decât Dodon – al PSRM!

Dar – ca să înţelegem ce este „consecvenţa socialistă” – amintiţi-vă de promisiunea lui Dodon să devină „preşedinte al tuturor”? Acolo Constituţia chiar îl obliga să părăsească partidul şi nu a făcut-o decât formal, continuând să fie membru activ al echipei, rămânând „socialist” şi vasal al lui Putin. Iar atunci când Ceban ameninţă de pe bilboardurile în care pozează alături de Dodon şi Greceanâi că va „salva” Chişinăul, apoi va „salva” şi întreaga ţară, el ce are în vedere?

Fariseismul celor de mai sus se transmite apoi unei întregi camarile de demagogi, care se întrec în a agita activ pentru o prezenţă pasivă la vot. Simplu spus, pledează energic pentru… lehamite. Iar pentru asta fie trebuie să fii bine plătit, fie să urăşti sincer echipa de reformatori.

Apropo de echipă. Jurnaliştii din arcul puterii, ca să justifice cumva ne-votarea lui Năstase, întreabă (din pasa vicepreşedintelui PD) dacă acesta nu va schimba „fotoliul de primar” pe cel de parlamentar. Întrebarea e falsă. Or, vine o echipă, nu un om. Echipă care îşi propune schimbarea întregului sistem. Funcţia de primar nu e una absolută aici, ci element, adevărat unul important, în actul de schimbare a puterii. Care simte că terenul le fuge de sub picioare.

Aici slugile mediatice ale puterii au dreptate: alegerea primarului e (doar) un pas, da!

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)