Moldova străveche „foşnea” de sihaştri

SCARA // În pelerinaje, pe urmele sfinţilor români

Cele mai dulci zile ale sezonului estival ne duc paşii în pelerinaje de neuitat, pe urmele sfinţilor de ieri şi de azi. Moldova, zice-se, este cea mai mare concentraţie de schituri şi mănăstiri. Călătorului basarabean, căruia „îi stă bine cu drumul” şi vrea să iasă din mediul monastic din partea dreaptă a Prutului, nu-i rămâne decât să se înarmeze cu răbdare şi să-şi aleagă trasee dragi sufletului. Acestea duc spre lanţul aşezămintelor monahale, adevărate perle ale creştinismului.

„Nespusă este mângâierea noastră, privindu-te…”

Nebănuite sunt căile Domnului, însă una este cu siguranţă cunoscută pentru orice pelerin din spaţiul românesc – cea spre Catedrala Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din Iaşi, care adăposteşte moaştele Sfintei Maicii noastre Parascheva. Mai bine de 360 de ani de la aşezarea moaştelor Prea Cuvioasei în fosta capitală a Moldovei, prin strădania domnitorului Vasile Lupu, afluxul credincioşilor români, dar şi al celor veniţi din străinătate, nu încetează. Toţi vin spre închinare şi rugăciune la una dintre cele mai iubite sfinte a românilor, dar şi a sârbilor, bulgarilor, macedonenilor, ruşilor etc.

Prea Cuvioasa a devenit cea mai populară dintre sfinţii din România, pentru că de sute de ani până azi veghează asupra tuturor celor care îi cer ajutorul. Vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, depărtează toată neputinţa nevindecată. Numai cu atingerea raclei, susţin martorii oculari, cei care se roagă cu credinţă, simt binecuvântarea şi tămăduirea divină. „Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie”, scriu sfinţii părinţi.

„Sfânta Parascheva a făcut, face minuni şi va face”

Una dintre  minunile deosebite, povestite de preoţii catedralei, i s-a întâmplat unui bătrân care avea tumoare la creier. „În urmă cu câţiva ani, am cunoscut o bătrână din Bucureşti. Ea ni s-a plâns că soţul ei suferea de această cumplită boală. Auzind de moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi, a venit la noi împreună cu soţul ei şi s-au rugat Cuvioasei cu lacrimi, mai multe zile. După câtva timp, bătrânul a mers din nou la spital să facă investigaţiile necesare şi, într-adevăr, se constatase o minune că soţul ei fusese vindecat. Din acea clipă, femeia o dată la două săptămâni venea la moaştele Sfintei Parascheva să-i mulţumească şi să-i ceară în continuare ajutorul. Cu sprijinul unor oameni cu bună stare, acea familie a construit o biserică închinată ocrotitoarei Moldovei la Slobozia şi, apoi la Bucureşti, în amintirea acestei minuni. Sfânta Parascheva a făcut, face minuni şi va face până la sfârşitul veacurilor”, susţine preotul Andrei Vinca.

Drumul de la Iaşi spre plaiurile bucovinene ne duce cu gândul la minunatul duhovnic al tuturor timpurilor, părintele Ilarion Argatu, moaştele căruia se află în Biserica Sfinţilor Părinţi din localitatea Boroaia, jud. Suceava, ctitorită de regretatul părinte şi de fiul său, Alexandru. Catedrala ne-a întâmpinat luminoasă şi superbă, împodobită cu o pictură deosebită, având un duh al unei smerenii fără seamăn. Pe acel loc s-a înfiripat o mănăstioară de toată frumuseţea.

Părintele Ilarion Argatu, mai viu ca niciodată

Deşi părintele Ilarion Argatu a adormit întru Domnul la 11 mai 1999, nici până acum miile de credincioşi, care l-au cunoscut în viaţă, nu-l uită. Interminabilele pelerinaje la mormântul sfântului sunt ca un izvor de apă vie, ce aduc mângâiere şi vindecări. L-am cunoscut pe părintele Argatu la Mănăstirea Cernica, în anii `90, unde era în permanenţă vizitat de mulţimile de fii şi fiice duhovniceşti, care îi încredinţau tot ce aveau pe suflet, sorbind cu nesaţ învăţăturile sale de viaţă. Nimeni dintre aceştia – fie că veneau cu necazuri, fie cu bucurii, nu ieşeau fără sfaturile sale, clădite pe răbdarea de iscusit preot. „Părinte, mi-a făcut cineva un mare rău”, se tânguia o femeie necăjită. „Dar tu ce bine ai făcut?”, a întrebat-o călugărul. Şi femeia s-a retras ruşinoasă, conştientă, probabil, de păcatele sale.

Multe familii a salvat părintele de divorţ şi mulţi neputincioşi a tratat şi i-a adus pe calea cea bună. Mare nevoitor şi prieten fidel al postului negru, părintele Ilarion învăţa lumea că anume prin post negru şi rugăciune pot fi învinse orice probleme de viaţă şi toate, desigur, prin spovedanie. Alergau la el toţi românii cu frică de Dumnezeu, dar şi rătăciţii din ţară şi de peste hotare. Nici până azi credincioşii nu s-au obişnuit cu absenţa fizică a marelui bătrân. Aceste gânduri m-au adus la racla sfinţiei sale. Bucovinean dintr-o bucată, părintele Argatu a luptat piept la piept cu hidra comunistă ateistă, deranjată de credinţa şi popularitatea sa. Vestitul duhovnic basarabean, preotul Sofian Boghiu, fostul stareţ de la Mănăstirea Antim, i-a fost naşul de călugărie a părintelui. E un detaliu interesant pentru noi, iar părintele Cleopa de la Sihăstrie a fost duhovnicul la care se spovedea părintele Argatu.

12 tentative de asasinat l-au făcut mai viu decât toţi viii

16 ani a fost nevoit să se ascundă de Securitate în case de creştini şi prin poduri, pe timpuri de iarnă cu 36 grade sub zero. „În perioada călugăriei părintelui, între 1972-1999, au avut loc douăsprezece tentative de asasinat, toate afectându-i sănătatea, mai ales inima”, notează Alexandru Argatu, fiul lui Ilarion Argatu. În mănăstire au încercat să-l omoare, punându-i otravă până şi în sfintele taine şi nu le-a reuşit.

Părintele arhimandrit Ilarion Argatu a fost înmormântat în pridvorul bisericii ctitorite de el însuşi, în Boroaia. În luna mai a anului 2006, după şapte ani de la adormirea părintelui, trupul său a fost dezgropat, după rânduială, spre a fi înmormântat în curtea bisericii, însă minunea aşteptată se săvârşise: trupul părintelui nu putrezise, ba încă arăta precum moaştele. Românii s-au convins că părintele Ilarion Argatu a avut o viaţă de sfânt, lucru ce se vede încă şi astăzi, prin trupul său. După ce ne-am închinat la părintele nostru drag, am urcat în maşină şi am luat calea Agapiei Vechi, mănăstirea vechilor sihaştri şi a vremurilor cu oameni tari în credinţă.

Ca para de foc, rugăciunile sfinţilor de la Agapia Veche…

Traversând în viteză autostrăzile, am ţâşnit pe nişte drumuri modeste de ţară, prin pădure şi, ajunşi la intersecţia dintre două mănăstiri-surori – Agapia Nouă şi Agapia Veche, pentru început am urcat un deal anevoios de munte spre schitul de unde a luat naştere una din cele mai vechi aşezări călugăreşti ale Moldovei. Pentru început impresionează crucile deosebite din lemn sănătos de munte, de care n-am mai văzut nicăieri. Atmosfera din bisericuţa din lemn de la Agapia Veche te îndeamnă să meditezi asupra lucrurilor din viaţa personală, dar şi a celor minunate de pe acel loc miraculos cu adevărat. Mama regretatului mare duhovnic al României, Ilie Cleopa, s-a nevoit la Agapia din deal.

O placă cu o inscripţie semnată de mitropolitul Nicodim anunţă că la Agapia Veche „s`au nevoit pustnici care au trăit în evlavie şi cu trudă grea. Aici au învăţat şi petrecut vremea de ucenicie viitorii domnitori şi metropoliţi ai Moldovei. Aici s-au proslăvit cei trei sfinţi cuvioşi Rafail, Partenie şi Ioan de la Râşca, şi până acum două sute de ani stăruia de datină şi închinarea solemnă şi obştească la sfintele lor moaşte, aşa cum ne-au lăsat scris marele metropolit Dosoftei. La Agapia Veche a petrecut şi învăţat pictorul Nicolae Grigorescu. Agapia Veche este loc sfinţit”.

Povestesc măicuţele din Agapia Nouă cum într-o noapte au văzut lumină mare dinspre schitul din deal, de parcă ardea mănăstirea veche cu flăcări uriaşe. Şi s-au speriat tare şi au apucat găleţile şi au fugit la fântâna din deal să ia apă ca să stingă focul. Şi mare le-a fost uimirea când au ajuns la Agapia Veche: linişte şi pace, au trezit din somn maicile de acolo. De fapt, spun acum marii bătrâni, se întâmplase o mare minune. Para de foc era de la moaştele nedescoperite ale sfinţilor care s-au nevoit de veacuri în acel colţ sfinţit de munte, a rugăciunilor lor nemuritoare.

Cum au salvat vechii sihaştri o bisericuţă de necinstirea turcilor

Primul sihastru cunoscut care s-a nevoit în poiana mănăstirească a fost Cuviosul Agapie. Aici a întemeiat o biserică de lemn cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Aşa a luat fiinţă prima sihăstrie din Munţii Neamţ, cunoscută sub numele de „Sihăstria lui Agapie”, iar agapia înseamnă în greacă dragoste. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, scriu cărţile, monahii iubitori de linişte şi rugăciune, sub conducerea cuviosului Agapie, au ridicat un schit din lemn, pe locul numit astăzi „Livada părinţilor”. Este un loc retras unde se zice că, prin rugăciunile părinţilor de cândva, a căzut o bisericuţă întreagă sub pământ, ca să nu fie necinstită de turci. Şi acum oamenii se duc şi sărută acel pământ şi se închină acolo.

Petru Rareş şi Elena Doamna, primii ctitori voievodali

Printre ucenicii Cuvioşilor Agapie şi Eufrosin erau unii atât de râvnitori în nevoinţa pustnicească, încât doreau să urmeze marilor asceţi din pustiul Egiptului, aflăm din surse ortodoxe. Ei sihăstreau în muntele numit până astăzi „Scaunele”, situat pe obcină, un kilometru mai sus de Agapia Veche, scriu părinţii. Nevoinţa sihaştrilor din Muntele Scaunele era aceasta: toată ziua lucrau cu mâinile şi rosteau rugăciunea lui Iisus, în deplină linişte şi tăcere, la asfinţitul soarelui mânca fiecare puţini pesmeţi şi legume, iar noaptea se aşezau pe un fel de scaune sau laviţe de lemn fixate în trunchiuri de brad şi împleteau coşuri din nuiele de alun; după miezul nopţii aţipeau câteva ore pe aceste scaune, apoi în zori de ziuă iarăşi se deşteptau, dădeau laudă lui Dumnezeu şi îşi continuau nevoinţa.

Vechiul Pomelnic de la Mănăstirea Agapia aminteşte de Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija cărora s-a zidit biserica de piatră de aici. În schimb, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti.

Acestea fiind spuse, noi, pelerini prin voia Domnului, ne continuăm calea spre celelalte aşezări divine din împrejurimi, despre care aflaţi în textele noastre următoare.

Angelina OLARU