„Moldova cu satele ei este biroul meu de scriitor”

Interviu cu Ștefan Susai, scriitor, jurnalist, Iași

Scriitorul Ștefan Susai și-a lansat la Chișinău volumul „Hora cu cinci fete”, Editura Junimea, 2017

Ați copilărit în satul Sculeni de pe malul drept al Prutului. Despre ce discutați cu bunelul matern, Vasile Maxim? De la el vă vine pasiunea pentru istoria locurilor natale?

Mă consider un copil al Prutului şi mai puţin al unui sat anume. Familia tatălui a fost persecutată de comunişti şi alungată din Bucureşti. Bunicul de pe tată a murit înainte să mă nasc. Bunicul de pe mamă a trăit pe viu tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, a căzut prizonier la Cotul Donului şi s-a întors cu trupele sovietice. În familia mea s-au întâlnit, aşadar, în mod straniu, comunismul şi anticomunismul. Bunicul Vasile cunoştea foarte bine satele de pe Prut, iar poveştile lui despre sate şi oameni mi-au rămas întipărite şi acum, după aproape o jumătate de veac.

De ce pe ambele maluri ale Prutului există localități cu aceleași denumiri: Ungheni, Sculeni, Măcărești? Întrebarea aceasta e punctul de pornire al cărții de proză documentară „Hora cu cinci fete”, apărută la Editura Junimea, Iași, în 2017?

Există numeroase sate cu denumiri identice pe ambele maluri ale Prutului. Acest lucru scoate în evidență trecutul comun. Mintea mea de copil nu putea să înţeleagă de ce Prutul a devenit o graniţă între ele, iar pe ambele maluri au rămas familii ce nu mai puteau comunica una cu alta. Cuvântul „politică”, nou pentru mine, revenea permanent pe buzele celor mari, dar ei schimbau mereu subiectul.

Când ați trecut Prutul prima dată?

Am reuşit să trec Prutul după ce am împlinit 18 ani. Aveam paşaportul verde pe care scria Republica Socialistă România. Îl păstrez. Pe el sunt ștampilele de intrare şi ieşire din URSS. Prima vizită mi-a lăsat întipărită în memorie încrâncenarea slujbaşilor sovietici de a nu mă lăsa să cobor în Chişinău din trenul ce mă ducea de la Kiev în România. Am făcut un scandal monstru şi mi s-a permis să cobor în Chişinău cu promisiunea că voi sta permanent cu mâna pe bara de la scara vagonului.

Scrieți în carte despre importante personalități care au ajuns la Sculeni (cel de pe malul stâng), în diferite perioade istorice. Amintiți, bunăoară, despre Petru cel Mare, apoi despre Lev Tolstoi care făcuse în 1854 un marș spre Sculeni, având mustrări de conștiință că „înainte de graniță” îl bătuse pe un biet soldat pe nume Davidenko. Ne povestiți și despre cunoscutul scriitor sovietic Valentin Kataev ce fusese la Sculeni (colhozul „Pogranicinîi”) în 1975, găsind la cimitir mormântul bunicului său, Elisei Bacei, străjer pe Prut în secolul al XIX-lea. În ce mod v-ați informat despre trecutul Sculeniului din actuala R. Moldova?

Jurnalul lui Lev Tolstoi a fost pentru mine important pentru că marele scriitor consemna că a trecut prin Sculeni. Mi-am dat seama că biblioteca compensează tăcerea adulților. Am descoperit anumite informaţii și în cărţile lui Valentin Kataev. Ulterior am aflat că Valentin Kataev fusese în Sculeniul de pe malul celălalt. Am răscolit cimitirul în căutarea pietrei bunicului său. Am aflat că fusese spartă accidental de un buldozer şi aruncată aiurea. I-am şi spus primarului din Sculeni că cimitirul trebuie inventariat deoarece istoria localităţii este mai bine cunoscută prin prisma monumentelor funerare. Fostul şef al colhozului din Sculeni, Vasile Cogut, mi-a povestit despre întâlnirea cu Kataev şi mi-a pus la dispoziţie o fotografie alb-negru. Aceasta, singura fotografie a lui Kataev la Sculeni, am pus-o şi la dispoziţia lui Vladimir Beşleagă, cel care l-a însoţit pe Kataev. Recent mi-a fost solicitată şi de Muzeul Literaturii Române din Chişinău.

În carte ne prezentați realități din satele basarabene de pe Prut: Horești, Larga, Costești, Cuconeștii Vechi, Gașpar, Lucăceni, Gherman, Valea Rusului, Blindești, Chetriș, Chetrișul Nou. Descrierea satelor de pe malul stâng e un proiect ambițios. Cine v-a susținut? V-ați deplasat cu mașina proprie ori cu autobuzul, trenul, căruța etc.?

Am străbătut Moldova de la cel mai nordic punct până în sud şi de la Sculeni până la Pervomaisc. Nu ştiu de unde, când eram copil, mi-a căzut în mână un număr al revistei Uniunea Sovietică din 1971. Era vorba despre cum îşi fac ţăranii case la Larga, Caracușeni ș.a. Acel articol a stat pe biroul meu zeci de ani. Într-o duminică, ţin minte, am zis: „Gata, trebuie să văd Larga şi celelalte sate din articolul pomenit!”. Am ajuns la Larga seara. I-am spus viceprimarului: „Găsiţi-mi oamenii aceştia din fotografii şi casele!”. Se uitau la mine de parcă venisem din istorie, de undeva din trecutul pe care nu îl mai ţineau minte. Dar mi-au găsit şi oamenii, şi casele. Am străbătut Moldova cu maşina, bicicleta, pe jos. Moldova cu satele ei este biroul meu de scriitor. Am sau nu am treabă, merg când pot în sate, pe malul Prutului, să văd case, să discut cu oameni, să văd fotografii vechi. Fiecare drum aduce ceva nou.

Detalii interesante despre satele de pe Prut ați descoperit și în călătoriile la Moscova, Sankt Petersburg, Murmansk, Vladivostok. Ați vrut neapărat să traversați Uniunea Sovietică de la Vest la Est?

Trenul Chișinău-Moscova mi se pare un fel de sat. Oameni interesanţi, destine deosebite, povești incredibile. Şi, în tren, zile în şir ai timp să-i asculţi pe oameni. Discutam cu Petru Lucinschi – când era preşedinte al Moldovei – despre românii din Siberia. S-a enervat şi mi-a spus că în Siberia sunt locuri frumoase, că oamenii trebuie să stea acolo că stau bine. Consider că de la Prut şi până la Vladivostok oamenii sunt normali şi doar patimile politice strică tot. În satele de pe Prut, ca şi în străfundurile Siberiei, oamenii îşi văd de casa lor, de familie. Politica nu a adus nimic bun.

În povestirea „Ultima casă din URSS” e vorba de nea Grigore din Ungheni, care a trecut de mai multe ori Prutul înot pe vremea sovietică, și-a vizitat rudele de pe malul drept. Nu credeți că ar merita un bust, un monument?

În timpul comunismului era o casă în partea stângă a podului feroviar de la Ungheni. Era ultima casă din URSS. Ulterior am trecut Prutul, iar nea Grigore mi-a povestit viaţa sa. Rămân fascinat de viaţa bătrânului care traversa Prutul înot. Am aflat ulterior că au fost multe astfel de cazuri. Unii au fost împuşcaţi. Omul simplu nu ştiu dacă merită un bust, ci doar respectul semenilor săi.

Casa de Cultură de la Măcărești are un mozaic creat în 1971 de către un arhitect din Moscova, pe el este înfățișată o horă cu fete și băieți în costume populare moldovenești, de aici titlul cărții dvs. Ce semnificație are pentru dvs. acest mozaic?

Mozaicul este extraordinar. O frescă în timp a tradiţiilor poporului român. Am ajuns întâmplător la căminul cultural din Măcărești. Şi am avut o strângere de inimă. Sala de spectacole avea acoperişul căzut. Scena distrusă, scaunele scoase. Deasupra scenei mai stă şi acum lozinca lui Lenin „Arta aparţine poporului”. Scaunele erau aruncate în fața mozaicului de pe holul central. Am tras toate scaunele, panourile, am şters de praf mozaicul lung de 13 metri şi înalt de trei. Apoi l-am fotografiat. Am făcut sute de poze, bucată cu bucată. S-a salvat miraculos, deşi clădirea e distrusă parţial. Dacă aş avea bani, aş reface acest cămin cultural. Tinerii din horă, fete şi băieţi, au fețe reale. După ce am curăţat şi măturat holul din căminul cultural, am fost rugat să trag înapoi în fața mozaicului toate vechiturile.

E dezolantă imaginea satelor de pe Prut, la ora actuală. Așa o vedem și în cartea dvs., lectura ei ne lasă o mare tristețe. Întrezăriți, totuși, posibilități de renaștere a satelor basarabene?

Aş vrea să fiu optimist, dar nu pot. Ceea ce nu a reuşit să distrugă comunismul desăvârşeşte capitalismul. De la Chişinău li se vorbeşte sătenilor despre optimizare. E mai uşor de închis totul: şcoli, cămine culturale, librării. Dar oare totul se reduce la factorul economic? Satele mor, casele se prăbuşesc, natura înghite totul. Şi nimeni nu dă doi bani pe istoria şi destinul acestor sate vechi de secole.

V-ar plăcea să vă cumpărați o casă pe malul stâng al Prutului?

Există o casă frumoasă, tradițională pe care mi-o doresc, e în satul Gherman, Sculeni. Aş vrea să o cumpăr, dar nu am cei 4500 de euro. Aş vrea să stau pe un scăunel lângă sobă şi să spun poveşti băiatului meu, să-l mângâi pe cap. Să muncesc fără să mă plâng la câmp, la vie, în gospodărie. În sufletul meu rămân un ţăran, un sămănătorist fără leac. Iar „Hora cu cinci fete” e povestea tristă şi reală a satelor mele şi a ţăranilor mei.

Vă mulțumesc pentru interviu.

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.