Moldova. Anul o mie (II)

Să nu ne imaginăm însă cine știe ce scenarii de groază: căderea în barbarie, situarea în interstițiul sau la marginea ariilor de cultură nu înseamnă neapărat o catastrofă umanitară, transformarea țării într-un teatru de război (inclusiv civil) sau exodul total al populației care își dorește, elementar, un trai civilizat.

E adevărat că asemenea lucruri s-au întâmplat, în diferite regiuni ale lumii, cu populații recent decolonizate și lăsate de foștii stăpâni pradă lor înșile, exemplul cel mai potrivit fiind țări precum Somalia, Sudan, Myanmar etc. Într-o țară ca Republica Moldova, e mult mai probabil ca involuțiile sociale, dezagregarea comunitară și disoluția statului să se producă, în continuare, după un scenariu mai mult sau mai puțin pașnic. Societatea nu poate fi motivată deocamdată pentru conflict intern și doar o intervenție externă, ca în Donbas, poate tulbura cu adevărat apele.

Populațiile se pot obișnui, în timp, cu o stare de război permanentă. La fel, se pot obișnui cu un proces de degradare lentă, coborând încet, dar sigur până la fundul prăpastiei. Și acesta este al doilea semn al devierii iremediabile de la parcursul civilizat: oamenii încep să se obișnuiască cu anormalitatea, cu moravurile barbare și voluntarismul liderilor, cu corupția generalizată, cu haosul instituțional, cu mizeria economică și impotența administrativă. Pe scurt, se sălbăticesc.

Iar noi am văzut destule exemple de adaptare mentală perfectă la anormalitate. Nevoiași care preferă să-și vândă bunurile pe trotuar pentru o bucată de pâine decât să blocheze, măcar pentru o săptămână, cu bocceluțele lor, clădirea Guvernului sau a Parlamentului. Protestatari de ieri ai Platformei, care s-au împăcat brusc cu realitatea după ce opoziția nu i-a mai adus în PMAN. Dar și oameni înstăriți ce nu investesc în politicieni capabili să le schimbe țara la față, ci în mândre palate pe care le înalță de-a lungul unor străzi mocirloase și pline de gunoaie.

Al treilea semn al reculului civilizațional este ruralizarea. Cu alte cuvinte, o societate începe să se decivilizeze când se deurbanizează. Când orașele se golesc, când lumea pleacă masiv la țară pentru că nu mai are ce mânca, revenind la economia naturală – e ceea ce s-a întâmplat, de pildă, în perioada care a durat de la căderea Imperiului Roman până la prima renaștere a orașelor pe vremea lui Carol cel Mare. La noi, se pare că decivilizarea este, dimpotrivă, efectul și nu cauza urbanizării. Atâta doar că această urbanizare nu înseamnă trecerea populației de la sat la oraș, ci a… satului în oraș.

Într-adevăr, orașele noastre, mai mari sau mai mici, au căpătat aspectul unor târguri medievale incipiente, loc de întâlnire a producătorului agricol cu negustorul care îi cumpără marfa sau îi vinde marfă. Nu sunt nici sate – cel puțin infrastructura, oricât de primitivă, e una urbană –, dar nu sunt nici orașe în înțelesul modern al termenului. Sumara cultură tradițională, cu valorile și criteriile ei simple, dar eficiente, a dispărut cu desăvârșire în deceniile de după război. Țăranul nostru a redevenit barbar în momentul în care a rămas fără reperele sale vechi de când lumea: credința, morala, legea cutumiară. Perioada de relativă bunăstare din anii 1970-1980 a camuflat această barbarie care a irupt însă după 1988-1989, când iluzia belșugului s-a destrămat și a lăsat în conștiințe o traumă ce mai persistă și azi. Anii 1990 au adâncit și mai mult contrastul între barbaria lăuntrică și accesoriile exterioare ale civilizației. Necultivați, prost instruiți și dezorientați, oamenii noștri au luat cu asalt o lume ce până atunci le-a fost refuzată: orașele. Mai ales capitala, tărâm al făgăduinței pentru generații întregi de săteni pe care putea sovietică i-a ținut strâns legați de glie. Orașe pe care aceștia le-au transformat, încet-încet, după chipul și asemănarea locului din care și-au tras originea.

Conform calendarului, Republica Moldova se află în anul 2017. În realitatea ei mentală și socială, în preajma anului o mie. Un timp al angoaselor, dar și al resemnării, al sărăciei, dar și al luxului pe care începe să-l etaleze o clasă de războinici înnobilați. Pentru Occident, anul o mie, cu toate crizele lui, a dat semnalul unui nou început. Dar Occidentul era deja o civilizație în acel moment, pe când RM își continuă încăpățânat și, cred, implacabil marșul spre barbarie.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)