Mireasă fără mire

Mentally-ill-woman-POSED-BY-MODEL-2345753

Lori a parcurs cu sufletul împovărat de amintiri drumul până la mănăstirea ridicată acum mai bine de două decenii într-o frumoasă poiană dintr-o pădure de stejar. Deși trecuse mai bine de doi ani de la seara ceea scrisă cu negru în memorie, sufletul ei continua să se afle în zbucium.

Visase ca toate fetele la prințul ei pe cal alb, la rochia albă de mireasă și la o viață fericită până la adânci bătrâneți. Și când i se părea că le are pe toate: și prinț care o adora, și două rochii de mireasă – una pentru cununia religioasă și alta pentru nunta din restaurant, a picat ca un trăsnet tragedia…

Accident învăluit în mister

Nenorocirea venise cu două zile înainte de nuntă. După ani buni de lucru în străinătate, unde înfruntase Viorel drumuri destul de periculoase (a fost şofer), iar ea își făcuse datoria de menajeră, s-au întors acasă ca să facă nunta. Mulți ani s-a tot plâns Lori de singurătate. La 29 de ani, răsărise soarele și pe strada ei, l-a întâlnit pe Viorel, băiat frumos, cu intenții serioase, gata să o facă fericită. Timp de un an a trăit alături de el irepetabile clipe de intimitate totală și răsfăț.

Lori nu poate înțelege nici până azi ce li s-a întâmplat și cum de s-a izbit mașina lor nou-nouță de acel copac în timp ce mergeau fără viteză pe un drum drept. În ciuda eforturilor de resuscitare ale medicilor veniți la fața locului, decesul a survenit sub ochii miresei. Ea și alți doi pasageri au rămas teferi, fără nicio zgârietură. „De ce, Doamne? De ce tocmai acum, când eram gata de nuntă?!”, se întreba Lori, răcnind și zmulgându-și părul din cap.

„Așa i-a fost scris. Destinul și-a pronunțat verdictul”, a încercat să o consoleze preotul care a fost bun prieten din copilărie cu răposatul și care se afla în acel moment în mașină cu ei, se întorceau cu toții de la sfințirea casei unor prieteni comuni.

Un clar văzător i-a prezis cumpăna

În acele zile pline de durere, părintele și-a amintit și le-a povestit apropiaților cum, în anii de școală, înainte de examenele de absolvire, el, Viorel și alți colegi au fost la un bătrân din satul vecin, un fel de profet. S-au dus din curiozitate ca să afle dacă vor susține cu succes examenele de absolvire. Despre examene, bătrânul cu barbă albă și cu fața senină le-a spus că totul va fi bine. După care s-a uitat lung la Viorel și i-a zis că o să aibă noroc la bani, dar la 33 de ani îl așteaptă o mare cumpănă și, dacă va trece de ea, o să trăiască ani mulți în fericire și belșug.

„Viorel a râs de cum am ieșit pe poarta bătrânului, n-a dat importanță vorbelor și cred că uitase de acea prorocire. Dar împotriva celor ce-ți sunt scrise nu este apel. Iată că la 33 de ani profeția moșului s-a împlinit, a venit zdrobirea”, a adăugat preotul.

Mare foc și mare pară peste inimile tuturor rudelor și prietenilor care l-au cunoscut pe Viorel și care, în loc să se veselească la nuntă, cu inimile zdrobite de durere, îl petreceau pe ultimul drum. Durere fără margini în inima, sufletul și mintea miresei fără mire…

„Vino înapoi sau ia-mă și pe mine!”

Au trăit o poveste scurtă, dar frumoasă de dragoste. S-au îndrăgostit la prima vedere. Nu-l cunoștea. El venea de la nordul republicii, ea de la sud. S-au întâlnit la Lisabona, unde lucrau amândoi. L-a simțit din prima că este educat și foarte deștept, amuzant și foarte bine crescut. Înalt, subțire, cu ochi mari și negri, era prințul din visele ei. Deschisă, înțelegătoare și foarte cumsecade era tocmai fata pe care o căuta el. S-au iubit enorm, se sorbeau din priviri, bucurându-se de un prezent plin de lumină și căldură sufletească.

Erau foarte fericiți. Un an mai târziu, Lori a rămas însărcinată și atunci au hotărât să vină în Moldova ca să facă nuntă mare și frumoasă la care să-și invite toate rudele și toți prietenii, să împartă bucuria cu toată lumea. Cui să îi fi trecut prin gând că în ziua aleasă pentru nunta mult așteptată mirele nu va sta în capul mesei alături de mireasă, ci în sicriu?… Lori a suferit enorm. În starea aceea de șoc nu conștientiza încă pe deplin despărțirea. Dar, treptat-treptat, descoperea că nu se va mai bucura de îmbrățișările lui calde, nu va mai auzi niciodată râsul lui molipsitor, cuvintele drăgostoase de alint. Atunci a început adevăratul ei doliu, un doliu sfâșietor și amar. Zi de zi mergea la mormânt, cădea răcnind de i se zguduia tot corpul peste pământul înfoiat, strigând: „Nu mai pot, nu mai pot, scumpul meu! Vino înapoi sau ia-mă și pe mine!”.

Îi moare și copilul în brațe

Dar știți că durerile ca și bucuriile nu vin niciodată singure. Jalea a fost și mai mare la şapte luni după moartea lui Viorel, când Lori a născut prematur un băiețel care a murit în brațele ei la câteva ore după naștere. Momente cumplite. Tot atunci medicii au dianosticat-o cu cancer la colul uterin. Și doliul a devenit și mai sfâșietor. Nimic pentru ea nu mai dădea valoare vieții. La ce rost banii acumulați peste hotare? Făcând bilanțul clipelor care au cântărit în viața ei ceva, se oprea mereu la clipele trăite împreună cu Viorel, repetând ca un refren: „Cu toți banii din lume nu ai cum să cumperi acele clipe și să le întorci în viața ta”.

Iar tabloul sinistru al acelui început de noapte neagră o urmărea mereu. În plus, pierderea băiețelului și diagnosticul crunt erau cât pe ce să o aducă în pragul nebuniei. Se izolase, nu voia să audă și să vadă pe nimeni. Plângea, devenise furiosă. A ajutat-o să depășească aceste momente extrem de dificile preotul, fost prieten cu Viorel. El a dus-o la un duhovnic cu înțelepciune de la o mănăstire din România.

Lori mi s-a destăinuit: „Acel duhovnic mi-a deschis portița spre îndeplinirea rânduielilor creștinești. Cu sfaturile pe care mi le-a dat, prin rugăciuni fierbinți, mi-am recăpătat liniștea și, spre mirarea medicilor, am câștigat lupta cu cancerul. Părinții îmi spun că am devenit puternică. Nu știu dacă sunt puternică, mai degrabă, sunt călită. La 33 de ani, pe care o să-i împlinesc în octombrie, viața m-a pus de multe ori în fața situațiilor-limită. Acum, după ce mi-am recăpătat echilibrul, știu sigur că toate trec și mai știu că un bărbat ca Viorel nu o să mai întâlnesc. Încerc să fiu tare și să merg mai departe. Deocamdată, m-am oprit aici, la mănăstire, unde m-am regăsit și unde pot sta de vorbă cu Dumnezeu. În liniștea și pitorescul de aici parcă aud ecoul rugăciunilor miilor de credincioși care s-au abătut încoace și, în fiecare zi, simt că adaug un câștig sufletesc pe care nu l-aș fi găsit în altă parte. Am venit pentru o perioadă la mănăstire, dar dacă va fi voia Celui de Sus, voi rămâne pentru totdeauna”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)