Mircea V. Ciobanu: Lecţia Cârlova / Ruperea rândurilor

Scoaterea literaturii din menghina ideologicului a presupus o reabilitare estetică a ei (în sensul medical al refacerii pacientului convalescent). Implicit, asta însemna o revizitare (şi o revizuire, bineînţeles), în scopuri profilactice, a întregii literaturi produse pe timpul totalitarismului. Muştruluirea şi ordonarea-încolonarea regimentului scriitoricesc după alte criterii decât cele estetice, supravegherea din strâns a „procesului literar”, editarea cărţilor conform unui plan aprobat în cabinete de partid (unic) etc., toate imprimau un anume „specific” literaturii. Au existat, bineînţeles, excepţii, dar regula generală a fost asta. Partea nostimă era că unui scriitor „îi venea rândul” să se publice şi el năştea cartea… din nimic (un fel de Imaculată Concepere – Doamne, iartă-mă!). Pentru că, altfel, îl trecea rândul şi cine ştie când mai venea…

Aşa sau altfel, ne-am pomenit re-lecturând critic producţia noastră literară de câteva decenii şi, în consecinţă, ea s-a subţiat considerabil. Unele opere, multiplicate cândva pe bandă rulantă, sunt azi ilizibile. Mai mult: mulţi oameni, de altfel, absolut respectabili, s-au pomenit în situaţia când toată viaţa s-au considerat scriitori (şi au fost recunoscuţi de instanţele „critice” şi „estetice” ca atare), dar acum se dovedeşte că nu e chiar aşa; că un număr de volume tipărite şi „calitatea” de membru al uniunii scriitoriceşti încă nu garantează nimic…

Ei bine, o istorie (adevărată şi obiectivă) a literaturii va limpezi poate apele. Fapt e că revizuind (într-un timp scurt – sute de tomuri recitite, cu varii ocazii) tezaurul nostru literar, acesta ne-a dezamăgit cumplit şi am trecut de la categoria „literatură” la categoria „istorie literară” (recentă) sau chiar la „bizarerii literare” mulţi autori, cu tot cu texte. Aceste texte nu mai fascinau, nu mai interesau decât ca fenomen cultural (consumat). Am rămas cu respectul pentru oamenii care s-au dedicat culturii, dar în antologiile de texte pentru cititorul contemporan ei nu mai sunt relevanţi.

Mare mi-a fost uimirea (acest lucru li se întâmplă, intermitent, şi altor colegi) să fac micile mele descoperiri estetice. Adunând, nu eliminând metodic, cum se întâmplase anterior. Selectam, recent, nişte autori şi texte, pentru o antologie. Condiţia editorului era drastică (pentru tradiţionalele noastre pofte pantagruelice de publicare), astfel încât am selectat puţin. Dar, cu această ocazie, am recitit şi chiar am citit pentru întâia dată un număr de câteva ori mai mare de autori şi texte. Ca să încerc să fiu onest cu mine şi cu misiunea încredinţată de editorul străin.

Ei bine, ce să mai umblu cu explicaţiile: în mormanul de texte moarte ale multor autori depăşiţi oarecum de timp, am găsit texte absolut relevante. M-am gândit că nu se poate ca autorii lor să nu fi înţeles că aceste texte sunt chiar bune (dacă n-au înţeles, e grav, dar e o problemă de altă natură). Şi atunci, zic, de ce nu s-au limitat doar la aceste texte, fără să adune deasupra lor molozul anti-literar, de sub care trebuie scoase acum şi de care trebuie curăţate bine (el, molozul, mai rămânând pe retina memoriei cititorului)? Astăzi ar fi fost scriitori respectabili.

Vasile Cârlova a scris doar cinci poezii (dintre care două au fost tipărite postum). Dar romantismul românesc e de neînchipuit fără contribuţia sa. „Poezia concentrată a lui Cârlova, scria Marin Sorescu, e ca o palmă. Strângându-se, devine pumn. A bătut cu el la poarta de bronz a literelor române… Cinci poezii, cinci degete. Ah, poezia îi venea ca o mănuşă.”

Un memento pentru cei care bat „la porţile de bronz ale literelor” cu maldăre de maculatură.

 

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău