Minunea din casa Alexandrei

Mentally-ill-woman-POSED-BY-MODEL-2345753

Alexandra nu a fost căsătorită niciodată. A născut un copil din flori la 32 de ani. Locuia şi încă locuieşte în casa părinţilor care s-au trecut din viaţă când avea doar 20 împliniţi. Nu avea rude apropiate în sat. Îşi consacra aproape în întregime timpul copiilor de la grădiniţă, unde lucra educatoare. Duminicile, mergea la biserică, iar după slujbă se închidea în casă şi citea literatură pentru copii şi cărţi sfinte.

În duminica ceea de mărţişor, se întorcea de la biserică. Aproape de casă a oprit-o vecinul Dumitru şi i-a zis: „Alexandră, aş vrea să te rog ceva. Ştii că Angela e la maternitate, mi-a născut un băiat, iar eu sunt invitat deseară la o zi de naştere. Ai putea să vii să stai cu Ilenuţa vreo două ore până mă întorc?”. „Bine. Nicio problemă, vin”, i-a răspuns Alexandra. Şi cum s-a lăsat seara, s-a dus. S-a jucat frumos cu Ilenuţa şi i-a citit multe poveşti până fetiţa a adormit.

„Ce chip frumos! Cum de nu l-am observat până acum?”

Din neavând ce face, femeia s-a postat în faţa oglinzii mari din colţ şi îşi admira silueta. Apoi a luat un pieptene şi a început a-şi pieptăna părul. L-a lăsat să cadă frumos pe spate şi s-a gândit: „Are dreptate lumea. Sunt frumoasă. Dar… ce folos, dacă niciun bărbat nu mă observă? Angela e mai mică decât mine şi are de-acum al doilea copil. Iar mie nu-mi trimite Dumnezeu un bărbat ca să pot aduce şi eu pe lume un copil. Să trăiesc şi eu sentimentul dragostei părinteşti”.

Şi gândind aşa, se simţi deodată cuprinsă de căldura unor dorinţe neînţelese. Îşi zicea în sinea ei că e tânără şi se ofileşte neiubită. Tocmai în acele clipe, Dumitru a deschis încetişor uşa aşa încât Alexandra nici nu l-a auzit. Bărbatul s-a oprit în prag şi nu-şi putea lua ochii de la ea. Nu a văzut-o niciodată cu părul lăsat pe spate. „Doamne, ce chip frumos are! Cum de nu l-am observat până acum?” Apoi s-a apropiat de femeie şi i-a spus în şoaptă, să nu o trezească pe Ilenuţa: „Ce frumoasă eşti, Alexandra! Dă-mi voie să te sărut”. Vecina parcă atâta şi aştepta. I-a zâmbit, l-a cuprins ca o nebună de gât şi s-a lăsat pradă sărutărilor lui pătimaşe.

Era pentru prima dată când o săruta un bărbat. Învăluită în beţia sărutului, Alexandra i-a zis după ceva vreme: „Acum am şi eu o rugăminte. Fă-mi un copil. N-o să ştie nimeni. Doar eu şi tu”. Noaptea a fost de poveste. Alexandra s-a dăruit cu toată fiinţa ei lui Dumitru, iar în zori, mulţumită că Dumnezeu i-a făcut şi ei parte de câteva clipe de fericire, s-a întors acasă.

Dumnezeu nu m-a uitat, el mi-a trimis acest prunc

După aceea, Alexandra şi Dumitru s-au mai iubit de câteva ori în taină. Zilele femeii au început a se împleti cu amintirea acelor întâlniri pătimaşe şi cu bucuria firicelului de viaţă care i se zbătea sub inimă. A fost o plăcere neasemănat de dulce când i-a simţit prima zbatere. Şi acest prinos nevinovat al sfintei sale iubiri îi dădea speranţă şi curaj. Puţin îi păsa ce o să zică lumea. Îşi trăia din plin bucuria şi o împărţea cu pruncuţul ce urma să vină pe lume.

Abia în a cincea lună de sarcină, colegele de la grădiniţă au observat că Alexandra va deveni mămică. Oricât s-au străduit să afle cine e tatăl copilului, nu au putut afla. Răspunsul ei era mereu acelaşi: „Dumnezeu nu m-a uitat. El mi-a trimis acest copilaş”. Satul, ştiind-o o fire foarte evlavioasă, a pornit – mai în glumă, mai în serios – nişte zvonuri că într-o noapte Alexandra a fost vizitată de nişte extratereştri…

Venirea pe lume a lui Simionel

Băieţelul s-a născut pe la mijlocul lunii decembrie 1981. Şi ca orice copil, trebuia să semene cu cineva. Alexandra a examinat îndelung trupuşorul lui şi a constatat că şi fruntea, şi obrăjorii, şi bărbia seamănă leit cu ale răposatului ei tată. În amintirea lui, i-a dat numele Simionică.

Creştea frumuşel fecioraşul, dar cum a ajuns la un an a prins a se ofili. Nu voia să mănânce aproape nimic. Mânca numai pâine muiată în apă, presărată cu zahăr. A tot umblat Alexandra pe la medici, i-a dat tot felul de pastile, dar degeaba. Avea trei ani copilul şi era atât de slab şi pipernicit încât niciun anişor nu i-ai fi dat.

Prin Postul mare, a prins a slăbi văzând cu ochii. Punându-şi nădejdea în Domnul, Alexandra s-a dus cu el la mănăstirea Japca. Acolo a întâlnit un preot bătrân. S-a aplecat şi i-a sărutat mâna, apoi i-a zis printre lacrimi: „Nu mai ştiu ce să fac, părinte, cu copilul acesta. Uite ce slab e! Nu vrea să mănânce aşa cum mănâncă alţi copii. Îşi ţine sufletul numai cu pâine cu zahăr şi apă. Tare mă tem să nu moară, părinte!”. Călugărul i-a spus să se ducă la Icoana Maicii Domnului, să cadă în genunchi cu o lumânare aprinsă şi să spună: „Maică Preacurată, născătoare de Dumnezeu, îţi dăruiesc ţie acest copil. Tu, care eşti pentru noi mamă iubitoare, arată dragostea Ta şi acestui copil bolnav”.

N-a reuşit mama îndurerată să încheie rugăciunea că Simionel a şi scâncit a foame. La trapeză, spre mirarea Alexandrei, micuţul a mâncat o străchinuţă de borş şi o bucată bună de pâine. Mare este Dumnezeu şi nenumărate sunt minunile lui! Simionel s-a vindecat şi creştea sănătos, fiind împodobit cu darul vorbirii şi cu o memorie de invidiat.

Doi feciori despărţiţi de un gard

Băiatul pe care îl aveau Dumitru şi Angela, Costel, era răsfăţat din cale afară. Iar Simionel creştea cuminte şi ascultător, cu frică şi dragoste de Dumnezeu. Au fost daţi în acelaşi an la şcoală şi au stat într-o bancă. Costel nu se prea trăgea la carte, în schimb lui Simionel îi era atât de dragă încât se lipea ca ceara de lumânare de memoria lui.

Cu toate acestea, după absolvirea şcolii, Simionel n-a putut merge la vreo facultate. Deoarece bugetul familiei era prea modest, a ales o şcoală de meserii din centrul raional. Costel însă, care le-a făcut părinţilor zile fripte cât a învăţat la şcoală, a intrat la o universitate din Chişinău. Şi de cum a plecat de acasă, trimite, mamă şi tată, parale! Zicea că învaţă, că are nevoie ba de o carte, ba de alta, ba că trebuie să plătească nişte cursuri şi tot aşa. În realitate, o ţinea prin baruri şi restaurante. Din banii primiţi de acasă dădea mită profesorilor şi trecea de la un an la altul cu cele mai bune note în matriculă.

Dumitru aflase de purtările lui, dar nu mai putea să îi facă nimic. Era băiat mare. Şi când îşi arunca ochii peste gard, văzând cu câtă hărnicie munceşte celălalt băiat, care era şi el sânge din sângele lui, se întreba: „De ce unul are parte de toate bunătăţile şi nu e mulţumit, iar altul se speteşte muncind şi nu se plânge că îi este greu? De ce unul păcătuieşte de dimineaţă până în seară, iar altul nu greşeşte cu nimic în viaţă?”.

Îi era milă de Simionel. Îi venea uneori aşa un dor să îl cuprindă ca pe un fiu, dar se temea de ceea ce ar putea urma. Ţinea la familie, la autoritatea pe care o avea în sat. Însă Dumnezeu i-a dat cugetul cum să îl ajute pe băiat, nu ştia doar cum şi când să facă pasul. În sfârşit, a venit ziua cea trimisă de Sus. L-a chemat la el pe băiat când soţia era la şcoală şi i-a zis: „Simionel, mă bucur că ai crescut aşa de frumos şi de voinic. Ştiu că mama ta nu are bani să te ajute să îţi continui studiile. Eu am hotărât să te ajut ca pe propriul meu copil”. Şi i-a întins un plic cu o sumă mare de bani. În acele clipe era gata să îi spună adevărul, dar şi-a amintit de promisiunea făcută în noaptea de vis şi s-a răzgândit. „Să rămână o taină, aşa cum vrea Alexandra. Şi dacă până la urmă Dumnezeu va rândui să o dezlegăm, vom dezlega-o”, şi-a zis în gând şi a ieşit să îl petreacă pe Simionel până la poartă.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)