Minciună mascată de semiadevăr…

DREPTUL LA REPLICĂ // “Vom identifica, în opera mai multor exegeţi literari, modalităţi similare de interpretare a unuia şi aceluiaşi poem, aceste interpretări ajungând să fie aproximativ identice nu numai din punctul de vedere al conţinutului, al ideii exprimate, ci şi din cel al formei, al expresiei”

Un oarecare, mascându-şi identitatea, fie din poltronerie ascunsă, fie din dorinţa ocultă de a rămâne anonim, sub numele Cornelia Pascaru, publică, în Jurnal de Chişinău din 17 septembrie a.c., articolul Un furt intelectual la drumul mare, în care sunt învinuit de însuşirea unui text străin. (Am dubii mari în raport cu faptul că numele autoarei ar fi cel adevărat, întrucât în toată fauna gazetărească de la noi nu există un (o) ziarist(ă) cu acest nume). Dacă cele afirmate în articolul menţionat mai sus ar corespunde realităţii, nu m-aş fi aventurat în redactarea unui răspuins, întrucât orice autojustificare nu este decât o autoculpabilizare. Dar aşa cum faptele prezentate în studiul critic al dnei “Cornelia Prisacaru” sunt departe de a corespunde realităţii, în cele ce urmează voi aduce contraprobele de rigoare în vederea combaterii acuzaţiilor respective.

Autoarea articolului calomniator procedează în conformitate cu cel mai bune tradiţii ale politici de manipulare a maselor: lansează minciuna, iar cei vizaţi nu au decât să se justifice, ca în bancul cu preotul despre care se spunea, în plină campanie electorală, cum că ar avea două fete cu purtări imorale, el fiind pus astfel în situaţia de a infirma acest zvon prin a declara că nu are fete, ci băieţi, dar, întrucât minciuna a fost lansată, el nu a mai participat eficient la alegeri, ci a căutat să combată minciuna.

Aşadar, pentru a părea credibil, lanseză un semiadevăr !

Ne-am putea întreba ce poate să simtă orice om la lectura poemului Casa părintească de Grigore Vieru decât un profund regret la revederea, reamintirea ei şi a satului natal şi numai optica deformată a unui pervers tânăr parvenit îl poate determina pe cititor, la revederea casei părinteşti, să-şi readucă în imaginaţie spectacole sau orgii sexuale. Tocmai din aceste considerente, mintea umană percepe şi interpretează în mod similar, într-o măsură mai mare sau mai mică, realitatea, inclusiv opera de artă, poezia.

Anume din această cauză vom identifica, în opera mai multor exegeţi literari, modalităţi similare de interpretare a unuia şi aceluiaşi poem, aceste interpretări ajungând să fie aproximativ identice nu numai din punctul de vedere al conţinutului, al ideii exprimate, ci şi din cel al formei, al expresiei. În ceea ce priveşte structura circulară a basmului popular, opinie ce mi se încriminează că aş fi plagiat-o din materialul lui Daniel Cristea-Enache, ţin să amintesc “binevoitorului” meu critic că idea despre structura circulară a basmului popular este veche cât folcloristica (poate şi mai veche!) şi nu poate fi, prin urmare, atribuită unui exeget contemporan. În plus, fiind responsabil din partea Institutului de elaborarea şi editarea volumului Grigore Vieru.

Poetul, cunoşteam, în linii mari, conţinutul materialelor incluse în volum, de aceea aş fi fost un netot incurabil dacă mi-aş fi permis să plagiez un studiu inclus chiar în acest volum. În această ordine de idei, propunem, mai jos, pentru comparaţie, opiniile unor exegeţi literari asupra unor poeme vieriene, care consună, în cea mai mare parte cu interpretarea noastră a poeziilor respective (vezi p. 85-98 din volumul GrigoreVieru. Poetul), atât sub aspect ideatic, cât şi expresiv. Pentru a nu dezavantaja cititorul citind şi alte studii, exmplele citate sunt împrumutate chiar din volumul amintit mai sus:

„Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin vizionarismul care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu: „Ca un copil aştept dimineaţa / Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!” (Ana Bantoş, p. 114); „Din perspectiva celei din urmă Ars poetica într-o altă lumină apare şi o poezie mai veche – Harpa – ce vibrează între o viziune a văzului şi o poetică a viziunii…” (Al. Burlacu, p.104); „Înconjurat de aura luminoasă a vieţii, se erijează în postura de prim-venit, vibrând ca vioara printre lucrurile care îi par că sunt  „prima oară” , aşteptând ca un copil dimineaţa, durându-l „orice splendoare” ce trece ca şi frumuseţea femeii şi spunând înfiorat „mamă” şi „tată”, de parcă şi-ar vedea părinţii „prima oară” (Ca prima oară)”. (Mihai Cimpoi, p.25); „Cămăşile este prima secvenţă baladescă de acest fel. Mama tot vine la izvoare („ea şi gândul”, precizează sugestiv poetul), „amintirea amară” a fiului neîntors de pe front se contopeşte în contrapunct cu credinţa că totuşi se va întoarce. Sintagmele „tot vine”  şi că „anii sunt prea lungi”  sensibilizează viziunea asupra războiului, care răvăşeşte ordinea firească a existenţei” (Mihai Cimpoi, p.38); „Biograficul se insinuează discret, fie în rândurile laconice de anchetă, însă pline de tensiunea existenţială („- Rubedenii peste hotare ai?/ Da. Pe tata. Îngropat în pământ străin. Anul 1945”), fie în ecourile stinse ale copilăriei, fie în durerile mamei” (Mihai Cimpoi, p. 38); „…Mama, lucrând croitoreasă, legăna cu cântecul „fără oprire” al maşinii de cusut şi trezea fiul, năframale femeiilor fiind tivite pe la margini cu lacrimile ei, iar cămăşile copiilor cu lacrimile lui” (Mihai Cimpoi, p.45); „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală. Repetiţiile, refrenele şi linia melodică nesofisticată asigură acestei lirici un impact imediat cu ascultătorii. Iată, dintre atâtea exemple ce ne stau la îndemână, Tăcerea mamei…” (Nicolae Manolescu,  p.59); „O astfel de poveste în versuri din care Vieru extrage filonul liric, emoţionalitatea în stare pură, este Pădure, verde părdure…” (Nicolae Manolescu, p.60); „Sentimentalismul ţărănesc se învârtoşează ca aluatul de cozonaci şi idilismul coşbucian face locul nostalgiei mai patetice a lui Goga. Aici trebuie căutată sursa câtorva frumoase poezii ale lui Vieru în care sunt evocate locurile copilăriei, satul şi casa părintească. Arhetipul tuturor este aceea intitulată Satul meu…” (Nicolae Manolescu,  p.61); „Accente imnice imensifiante alternează cu paranteze melancolice, lamentatorii, nimic neputând suplini dispariţia ei. Nu-mi mai e dor de nimic, mamă, Numai de tine mi-e dor (Litanii pentru orgă)” (Constantin Ciopraga  p. 71-72); „Figura centrală a acestui univers este mama, cărei Grigore Vieru îi dedică un număr impresionant de poezii. O intensă suferinţă hieratizează fiinţele… (Dar tu)” (Mihai Ungheanu, p. 129); „O mucenică este mama din versurile lui Grigore Vieru, o făptură care abia atinge pământul şi aerul, ridicată deasupra binelui şi răului… (Făptura mamei)” (Mihai Ungheanu, .129); „O poezie deosebit de dramatică faţă de tonul obişnuit la liricii lui Grigore Vieru sugerează convieţuirea cu şerpii şi primejdiile pe care le presupune…  (Harpa)” (Mihai Ungheanu, p.130); „Satul este piatra şi casa, fântâna şi pomii, pădurea şi izvoarele, dealul şi lunca, apa şi uscatul, lăuta şi oamenii, pâinea şi văduvele, seceratul şi cântecul. Aici, în vatra sa au fost depuse amintirile definitive, acolo a fost şcoala şi abecedarul, învăţătorul şi cimitirul, focul solar şi umbra, plânsul şi dragostea… (Patria)” (Romul Munteanu,  p. 132); „În poezia lui Grigore Vieru imaginea satului aduce în prim-plan aproape întotdeasuna casa naturală, locul învestit în mod firesc cu cele mai multe aduceri-aminte. Într-un asemenea context, cuvintele evocatoare devin obsedante, repetitive, transcrieri de gesturi şi ziceri uzuale ale ţăranului… (Casa părintească)” (Romul Munteanu,  p.132-33); „Dar în Nu am, Moarte, cu tine nimic, eroul liric nu-i cere nimic morţii, nu-i întinde mese. O imensă milă are însă faţă de această făptură stearpă şi singură, fără bucurii, fără tristeţi, fără copii, fără părinţi!” (D.R.Popescu, p.164); „…Iubirea pentru mamă domesticeşte incompatibilităţile, tenebrele se lumesc, chiar dacă desemnează cealaltă lume. (Litanii pentru orgă)” (Nina Corcinschi, p.175); „Acest dialog monologizat, desfăşurat într-o singură direcţie, o face pe moarte să nu găsească cuvinte de răspuns, mai mult chiar, o determină să bată, tăcută, în retragere, să capituleze chiar în faţa omului răpus de durere, dar rămas pe verticalitatea demnităţii” (Mihail Dolgan, p.180); „… Triumful vieţii asupra morţii, al Poetului asupra urii: Nu am, Moarte, cu tine nimic…” (Inga Ciobanu, p.184).
Putem oare admite că toate aceste coincidenţe de opinie şi de expresie constituie un plagiat în serie? Sau sunt rezultatul unei perceperi şi interpretări similare a poemelor lui Grigore Vieru? Dacă procedăm în acest fel, am putea culpabiliza de plagiat chiar pe cei mai mari poeţi ai lumii. Astfel, dacă comparăm pasajul despre geneză din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / … / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază…, putem constata cu facilitate că această viziune cosmogonică este, în mare, o reluare versificată şi reinterpretată filosofic a pasajului respectiv din Rig-Veda, operă din filosofia indiană, cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. În treacăt fie spus, expresia poetică „trecută prin foc şi prin sabie” cu referire la Basarabia este atestată atât în poezia lui Dumitru Matcovschi, cât şi în poezia lui Grigore Vieru, fără ca exegeţii literari să culpabilizeze pe unul din ei de plagiat. Mai mult, nici între ei nu a existat vreo neînţelegere la acest capitol.
Intenţiile răuvoitoare ale autoarei sunt evidente din faptul că ea nici nu numeşte titlul articolului în cauză, pentru a induce în eroare cititorul şi a-i inocula o viziune falsă despre persoana mea. Acesta este intitulat “Eseu despre armonia dintre liric şi mesianic în poezia lui Grigore Vieru”, fiind axat nu atât pe ideea analizei poeziei lui Grigore Vieru, cât pe identificarea unui aspect inedit al operei lui – cel al coexistenţei armonioase a mesajului poetic şi mesianic în creaţia acestuia (de altfel, şi articolul din revista Philologia este intitulat Funcţia poetică a polisemiei în poezia lui Grigore Vieu şi pune în discuţie o problemă de lingvistică, fără a insista asupra analizei literare a operei vieriene). Substituirea scopurilor urmărite nu este, de altfel, un procedeu nou, ci unul bine cunoscut în tehnica de manipulare a opiniei publice. Recunoaştem că în articolul nostru o analiză propriu-zisă a poeziilor luate în discuţie este, practic, absentă, scopul nostru fiind exprimarea unei opinii generale asupra unei sau alte poezii vierene prin prisma dichotomiei „liric – mesianic”, iar opinia exprimată despre un poem sau altul coincide, de cele mai muilte ori, cu cele lansate de specialiştii în materie şi această situaţie în nici un caz nu poate fi etichetată ca fiind plagiat, aşa cum susţine stimabila noastră denigratoare.

Prin urmare, autoarea în cauză nu citează în mod intenţionat subiectul articolului nostru, pentru a deschide larg uşile imaginaţiei, invenţiei şi, în fine, calomniei.Rea-voinţa autoarei se manifestă şi prin faptul că, pe lângă pasajele ce i se par a fi plagiate, insistă, cu îndârjire diabolică, pe ideea plagiatului, pentru a-i inocula citirorului ideea sa, şi nu lasă cititorul să-şi formuleze el însuşi concluziile de rigoare, ci-i oferă astfel o opinie urmărită cu îndărătnicie demonică.
Reluând lectura, am constatat că autoarea mă etichetează ca fiind „răsărit ca de nicăieri în critica literară” (nu iau în discuţie acest aspect al problemei!), fapt ce lasă s-o suspectez că ar fi la etatea de senectute, când este în drept să judece pe oricine şi orice. Dacă este aşa, de ce îşi ascunde numele adevărat? Sau poate e un neofit în critica literară, stare care, datorită exuberanţei şi temerităţii tinereşti, îi permite să critice, să conteste, să denigreze tot ce există? Sunt întrebări care rămân în suspensie atât vreme cât avem de a face cu un incognito.

Totodată, nu pot înţelege raţiunea autoarei de a ataca pe dna Nina Corcinschi, care, indiscutabil, are dreptul la opinie. Tot în acest context, autoarea (învăţăcică a nu ştiu cui!) califică drept absurdităţi unele opinii „culese de acesta (Daniel Cristea-Enache – n.n.) din cercetările acad. Mihai Cimpoi”.

În fine, aş atenţiona pe autoarea noastră dragă că, deşi scrie într-o limbă română corectă, îşi permite, totuşi, unele inadvertenţe de natură logică. Ca să facem economie de spaţiu, voi aminti aici doar sintagma „act tipografic”. Am toată siguranţa că cititorul nu este deloc interesat de acest „act tipografic”, ci de un „eveniment editorial”.

Şi cu statutul de observaţie finală faţă de acuzaţiile dnei Cornelia Pascaru, este cazul să amintesc că titlul articolului nostru are menţiunea „fragment dintr-un studiu în pregătire” (fapt constatat de autoarea culpabilizării de plagiat, fără a fi comentat în mod corespunzător), ceea ce presupune că studiul definitivat ar urma să includă referinţele bibliografice de rigoare, aşa încât toate pretenţiile dnei Cornelia Pascaru se risipesc ca norii purtaţi de vânt în neantul uitării.

Acestea am avut a spune.

Vasile Bahnaru

Nota redacţiei. Cu titlul de drept la replică, publicăm acest text prezentat de către dr. V. Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Redacţia nu a intervenit.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău