„Mi-am făcut cruce că mi s-a împlinit visul”

646x404Interviu cu campionul olimpic Tudor Casapu

– Stimate Domnule Casapu, povestiți-ne, vă rog, despre ora astrală, Barcelona 1992.

Până a ajunge la Olimpiada de la Barcelona, am muncit foarte mult. Emoțiile erau foarte mari. Dacă ziua jucam dame, ne plimbam prin oraș, seara, când mă culcam, mă obsedau diferite gânduri. Înainte de competiții, ne antrenam în orășelul olimpic.

– Cum v-ați simțit când a fost intonat Imnul de Stat al Republicii Moldova, „Deşteaptă-te, române”?

Evident că atunci când a fost intonat Imnul de Stat al Republicii Moldova, emoțiile erau foarte mari. Sportivii din România se întrebau: „Cine a ridicat primul tricolorul nostru?!”. România a luat atunci o medalie, însă eu am fost primul care a luat medalia de aur. Pentru mine a fost ridicat mai întâi tricolorul! Mi-am făcut cruce că mi s-a împlinit visul de a deveni campion olimpic. Fusesem campion mondial în 1990, însă campion olimpic – niciodată.
– Care a fost parcursul Dvs. în lumea sportului de performanță?

La Școala-internat nr. 1 din Chișinău, profilul matematică, se practicau mai multe probe sportive. Aici veneau băieți puternici, de la țară. La noi în clasă, aproape toți băieții erau puternici. La început, am practicat boxul, însă, la antrenamente, am lovit un coleg care a sângerat și nu mi-a mai plăcut acest lucru. Am practicat apoi luptele vreo câteva săptămâni, dar, de asemenea, nu mi-a plăcut. Ulterior, a apărut în viaţa mea dl Oleg Poleakov, primul meu antrenor, din Lvov. Căuta tinere talente, astfel a ajuns în școala noastră.

– Ce condiţii de antrenament aţi avut?

La început, ne antrenam într-un spațiu mic, pe beton, unde erau două haltere. Dl Poleakov l-a convins pe directorul școlii, Petru Popovici, că ar putea ieși din noi sportivi adevărați. Apoi l-a rugat să elibereze un spațiu de la subsol, unde exersa taraful şcolii, pentru a pregăti o sală de haltere. Am amenajat sala de antrenamente, am reparat podeaua şi am cumpărat echipamentul necesar. Totodată, profesorul de fizică, Constantin Ceban, care cânta la acordeon și conducea taraful școlii, m-a convins să evoluez în cadrul acestei formații muzicale.
Inițial, am cântam la țambal, apoi din gură, mai ales de sărbători.
Am început cu piesa „E liniște în codrul verde și în satul meu…”.
Îmi amintesc că, odată, la noi, în pădure, a fost organizată „Zarnița”, cum era înainte, am interpretat acest cântec. Niște bătrâni au lăcrimat. Am participat la festivalul tarafurilor cu piesa „Bate vântul, iarba suflă / Dorul mamei mă usucă…” de Teodor Negară, piesa cu care am câștigat festivalul și pe care am cântat-o la jubileul meu de 50 de ani. Dirijorul a încercat să mă convingă să rămân în continuare în taraf, dar am ales halterele. Există momente asemănătoare celor în care învățătorul te ajută să scrii prima literă.

– Acest Poleakov avea metode deosebite de antrenament?

Ne aducea reviste de specialitate și ne demonstra cum se antrena campionul olimpic David Righert, rusul Vasili Alekseev, care a înregistrat peste 80 de recorduri mondiale, intrigându-ne să practicăm acest sport cu o mai mare ardoare. Poleakov ne încuraja să creștem în ierarhia sportivă. De exemplu, pe atunci, titlul de maestru în sport avea o anumită valoare. În doi ani (1979–1981), am devenit maestru la categoria 60 kg. Apoi, încetul cu încetul, am devenit campion al RSSM. În 1983, la Spartachiada Popoarelor, am avut o barieră psihologică pe care nu am putut-o depăși. În 1983, am fost al șaptelea la Spartachiada Popoarelor, în 1984, am avansat brusc. Am trecut la altă categorie, cea de 67,5 kg, la care am câștigat Cupa URSS, ceea ce era standardul de clasă internațională. Am fost inclus în selecționa URSS, în cadrul căreia am evoluat din 1984 și până în 1992. Evident că înainte era mai ușor să perseverezi, sportul de performanță îi asigura sportivului un anumit viitor. Ştiam că, după sport, voi îmbrăca cizmele și uniforma militară. Puteai lucra în Ministerul Afacerilor Interne, ceea ce lipsește în prezent.

– În cadrul unui interviu, aţi afirmat că halterofilul se luptă cu sine și cu haltera…

Pentru unii, este simplu, ai urcat, ai ridicat haltera şi eşti campion! Luptătorii pot avea pauze de o săptămână, pugiliștii, de asemenea. La haltere însă, dacă ești pregătit psihologic și fizic, o ridici, dacă nu, nu.

– De ce mulți sportivi, în sala de antrenamente, ridică greutăți mari, iar în cadrul competițiilor, nu pot face acest lucru?

Există o barieră psihologică. Mai ales când ai o singură încercare. La Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992, comentatorul Gheorghi Sarkisian, a spus: „Dacă va ridica haltera va fi campion olimpic, dacă nu, medaliat cu argint”. De altfel, cum îmi spunea și antrenorul Vasili Alekseev: „Fedea, ai deasupra ta totul: țara, Drapelul de Stat al Republicii Moldova, mașina și apartamentul. Eu nu știu dacă voi mai putea să te iau la Jocurile Olimpice ca să mai devii încă o dată campion olimpic”. Aceste lucruri m-au influențat foarte mult psihologic. Am avut o situaţie similară cu Alexandru Bratan, care s-a plasat pe locul VI la Jocurile Olimpice. La antrenamente, ridica 245 kg, iar la competiții – la 227 kg. Îi spuneam: „Alexandru, aceasta este medalia olimpică”. „Haltera e grea.” „Da’ cum vrei, să fie ușoară?!”, i-am replicat.
Chiar şi David Righert și Vasili Alekseev au avut competiții în cadrul cărora au luat 0 puncte. La haltere, se dau trei încercări la primul exercițiu și trei – la al doilea. Se începe, de exemplu, de la 100 kg, apoi 105 kg, 110 kg și, dacă nu ridici nimic, ai 0 puncte! În sala de antrenamente, dacă nu ai ridicat haltera, nu e nimic grav, în timp ce în competiții trebuie să o ridici, deoarece fiecare vrea să fie pe primul loc!

– Cum erau pregătiți psihologic sportivii?

Trebuie să te antrenezi, să zicem, începând cu 100 kg, apoi organismul se obişnuieşte treptat. De exemplu, Kaşpirovski, am chiar și o fotografie cu el, ne ducea în sala din Feodosia, sală mare în Casa de cultură, în care erau peste 1000 de oameni, îi adormea pe toți, numai noi stăteam și râdeam de ce se petrecea acolo. Acolo veneau toți doritorii. Pe toți îi adormea, cădeau pe jos, noi însă stăteam și ne uitam la ei. Am un sistem nervos foarte puternic. La selecționată, doar unul, Muhandy Sedaev, dormea sau poate se prefăcea că doarme în timpul ședințelor psihoterapeutice. Kaşpirovski se supăra pe noi și ne spunea să ieșim din sală, să mergem la antrenamente. Sau Ciumak, cel cu apa, venea cu aparatele sale, ne lua degetele și le băga în ele, apoi te obliga să bei din acea apă dimineața și la prânz. Nimic nu influența asupra noastră.

– Cum credeți, de ce doar 4-7% din populația Republicii Moldova practică sportul?

Înainte era o mai bună organizare a sportului. Guvernul alocă în prezent 0,08% din PIB (circa 70 mil. de lei) pentru sport şi 10% pentru medicină. Se alocă bani pentru tratarea bolilor, şi nu pentru a le preîntâmpina!

– L-ați cunoscut personal pe marele sportiv Vasili Alekseev?

Mă încuraja să ating recorduri mondiale. Simțea sportivul. După ce făceam trei–patru exerciții, îmi spunea: „Hai să mai încercăm încă un exercițiu, pentru tine. Aceasta o să-ți fie de folos. Și, din glumă, ajungeam la vreo zece tone la un exercițiu. Era părinte și antrenor pentru noi.

Interviu realizat de Ion Xenofontov