„Mi-a părut rău că la „Spovedania unei măşti” a venit atât de puţină lume”

Interviu cu Andrei Moşoi, actor la Teatrul „Scena Rusă” din Berlin

 

– Spune-mi, te rog, Andrei Moşoi, ce crede neamţul din tine despre realităţile basarabene de azi?

 

În general, vin foarte rar la Chişinău. Acum am venit pentru doar câteva zile, fiind invitat la BITEI–2012. M-au întristat unii colegi, deoarece nu bănuiam că o să-i găsesc chiar atât de debusolaţi, zăpăciţi. Mie îmi plac oamenii vii, care te privesc în ochi. Aici mi s-a întâmplat să mă întâlnesc pe stradă cu foşti colegi care şi-au întors privirile, au trecut pe alături. Mi-a părut rău că la monospectacolul meu „Spovedania unei măşti”, jucat în festival, a venit atât de puţină lume. Mă aşteptam să vină mult mai mulţi spectatori.

 

– De ce crezi că s-au deteriorat relaţiile între oameni?

 

Nu ştiu. Probabil că au venit peste noi banii. În mare măsură banii ne-au distrus familiile, relaţiile, prieteniile. Din cauza banilor, uităm uneori de sufleţel.

 

– Ai reuşit să cucereşti Berlinul?

 

Nu, nu cred. Activez în Teatrul „Scena Rusă” din Berlin, joc doar pentru vorbitori de limbă rusă, nemţii vin mai rar.

 

– Cât de neamţ eşti, de fapt? 

 

Mama e nemţoaică pură. Tata a adus-o în Moldova din regiunea Perm, după cel de-al Doilea Război Mondial. O cheamă Ecaterina Mihel. Nu mi-am imaginat vreodată că o să ajung să trăiesc în Germania. În perioada studiilor la Şcoala de Teatru „Şciukin” din Moscova, multă lume îmi zicea că nu râd aşa cum râd colegii din grupul de studenţi actori moldoveni. Reacţionam la alte glume decât colegii mei sau începeam să râd un pic mai târziu decât ei. Când am ajuns la Berlin, m-am convins că umorul nemţilor e mai aparte, mai altfel.

 

– Ce se ştie în Germania despre R. Moldova?

 

Foarte puţine lucruri. De când stau la Berlin, am văzut doar două reportaje televizate din R. Moldova, unul despre migraţie, intitulat „O ţară fără părinţi”, şi celălalt despre ţiganii din Soroca. Reportajele acestea m-au dat peste cap. Spre deosebire de emisiunile cu amprentă sovietică ce mai apar în R. Moldova, cele făcute de jurnaliştii germani nu au nici urmă de propagandă. Sunt arătate doar faptele, nu se comentează pretenţios, nu se pun întrebări provocatoare. Reportajele m-au cutremurat, nu mi-am imaginat că e atât de tristă situaţia în ţara unde m-am născut.

 

– Cum arată sala Teatrului „Scena Rusă” („Russkaja sţena”)?

 

E o sală destul de mică, cu 70 de locuri. În cei cinci ani de când lucrez la Teatrul „Scena Rusă” din Berlin, am lansat 13 premiere. Aşadar, sunt mai ocupat decât eram la Chişinău.

 

– Presupun că, în sfârşit, actoria îţi aduce şi venit?

 

O, nu! Teatrul unde lucrez este unul privat, plătim chiria, lumina, serviciile comunale, întreţinerea sediului. Noi, actorii, practic, nu avem nimic. Nu primim leafă, nu avem de unde.

 

– Dar din ce exişti?

 

Sunt înscris la bursa muncii şi primesc, ca şomer, o indemnizaţie lunară. Nemţii îmi spun: „Ai un hobby frumos, dar când o să lucrezi?”. Le răspund: „Eu lucrez”.

 

– Deci, te ocupi doar de artă?

 

Exact. Dacă nu-ţi poţi permite să faci ce vrei, la ce naiba să mai trăieşti? Sistemul de asigurare socială este foarte puternic în Germania: poţi să înveţi toată viaţa, poţi să şomezi, poţi să respingi o slujbă care nu-ţi place, oricum, ai strictul necesar pentru viaţă. În afară de indemnizaţia de şomer, în valoare de 360 de euro, statul îţi dă apartament şi îţi asigură şi plăţile pentru locuinţă, pentru servicii comunale.

 

– Cei care au văzut la Chişinău „Spovedania unei maşti”, au rămas impresionaţi de forţa jocului tău, de faptul că eşti într-o formă excelentă, că te menţii la un nivel profesional foarte înalt. Parcă ai întinerit cu 20 de ani.

 

Nu ştiu cum mă menţin în formă. Îmi place să văd soarele în fiecare dimineaţă, să ascult cum cântă păsările. Mă interesează tot ce ţine de cosmos, vreau să ştiu dacă s-au mai descoperit nişte planete, galaxii. O temă care mă preocupă este fragilitatea lumii, a vieţii. Nu-mi plac scandalurile, cred că se poate vorbi liniştit cu oricine. Sigur, meseria noastră cere devotament. Şi antrenament. Chiar dacă îi deranjez pe ai casei, în fiecare zi fac sport o oră, obligatoriu. Fac gimnastică din greu.

 

– La Chişinău ai jucat „Spovedania…” în limba română. Ai avut destul timp să lucrezi la versiunea română?

 

Am avut doar două luni la dispoziţie. A fost un efort teribil, dar am ţinut să învăţ neapărat textul în română, special pentru BITEI. Versiunea română am găsit-o într-o librărie din România, cu ajutorul unor colege actriţe.

 

– Prin ce te-a atras textul „Spovedania unei măşti” de Yukio Mishima?

 

Pot să vă spun că „Spovedania unei măşti” s-a jucat deja în 12 ţări şi a câştigat Marele Premiu la Festivalul de monodramă din Bitola, Macedonia, Premiul 1 la Festivalul de Teatru din Gabrovo, Bulgaria, şi un premiu la Sankt-Petersburg.

E curios că la început nu voiam să fac acest spectacol. Am zis că tema homosexualităţii nu mă priveşte, nu mă interesează. Dar pe parcurs am înţeles că textul nu e doar despre sexualitatea ambiguă a protagonistului, ci despre demnitate, frumuseţe, suferinţă, despre sentimentul implacabil al morţii, al trecerii. Mishima a avut forţa de a-şi construi personalitatea, printr-un antrenament feroce, iar ceea ce mărturiseşte în „Spovedania unei măşti” e un act de mare curaj.

Probabil, joc destul de convingător. După unele reprezentaţii am fost întrebat dacă nu cumva am şi eu vreo legătură cu homosexualii. Am rămas şocat. Astfel de observaţii aud mai ales de la bărbaţi. Femeile, de regulă, sunt încântate de spectacol. Fiul mai mic mi-a zis după ce a văzut „Spovedania…”: „Trebuia să mă preîntâmpini”. Ce-o fi avut în vedere?

 

– Cu ce se ocupă cei doi fii ai tăi?

 

Fiul cel mare, Mihai, are 27 de ani şi vrea să meargă la Bundesver, să facă armata. Cel mic, Şamil, a împlinit 24 de ani şi o să urmeze nişte cursuri. Ambii au studiat limba germană. Mă aflu în Germania împreună cu soţia Farida şi copiii din anul 2006. De cinci ani sunt bunic, pe nepoţică o cheamă Sonia şi e cu noi, la Berlin, mai bine zis, la o periferie a Berlinului, unde, în două case, locuim toţi fraţii şi surorile, cu familiile lor – 19 persoane în total. Şefa clanului e mama. Ea s-a repatriat în 2006, apoi toţi copiii săi au primit cetăţenie germană. Eu am primit cetăţenie germană în zece zile. Când am plecat în Germania, credeam că am rupt-o definitiv cu teatrul. Era trist, dar în Moldova nu mai puteam supravieţui.

 

– Ai fost unul dintre cei mai apreciaţi şi îndrăgiţi actori ai Teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău. Ai putea să revii vreodată în trupa TEI?

 

Nu ştiu. Deocamdată mă simt bine la Berlin. Acolo am înţeles ce înseamnă adevărata libertate, demnitate, toleranţă. În oraşul acela e un amestec fascinant de culturi, de limbi şi naţionalităţi. Fiecare persoană e tratată cu bunăvoinţă, i se respectă drepturile. În general, oricine respiră are dreptul la viaţă. Nu-ţi dai seama câte vulpi, câţi iepuri am văzut în Berlin, tot ce mişcă are dreptul la viaţă. Sunt desigur şi şobolani, dar mai puţini.

În Teatrul „Scena rusă”  joc în 13 spectacole, sunt cel mai ocupat actor, nu pot să mă plâng. Mă bucur că ai mei sunt alături, ne adunăm la sărbători şi la evenimentele de familie. Anul trecut, fratele meu geamăn Constantin şi-a măritat fata şi a ţinut să facă neapărat nunta la Chişinău. Ne-am adunat cu toţii în Chişinău şi am petrecut, am cântat, am jucat hore moldoveneşti, căci, până la urmă, suntem moldoveni.

 

nterviu realizat de Irina Nechit

 

 

The following two tabs change content below.