Metaforita

Pamfletul dlui N. Dabija (Literatura şi arta din 25 august 2011) nu ne uimeşte prin nimic, din simplul motiv că bălăcăreala mediatică nu mai e de mult la noi ceva ieşit din comun. Dimpotrivă, lipsa ei ne lasă cumva sideraţi – de ce s-o fi gripat oare maşina de împroşcat noroi? Căci de multe ori ceea ce ar trebui să fie o antrenantă polemică literară eşuează într-un atac la persoană. Atac ce alternează metodele „subtile” de cercetare enkavedistă cu zborşita altercaţie de mahala. În tot acest venin publicistic se invocă nu atât argumentele, căci acestea, de regulă, nu ţin, cât accidentele biografice ale preopinentului. Adevărate sau inventate, nu contează, contează doar efectul. Aşa că pamfletul nu merita nicio atenţie dacă, de data asta, nu s-ar fi sărit peste „cutumele” obişnuite ale „speciei”. E destul să citiţi doar începutul, mai mult decât grobian, al articolului în cauză.

Criticul Mircea V. Ciobanu şi scriitorul Aureliu Busuioc, independenţi unul de altul şi în mijloace media diferite, i-au făcut dlui Dabija un şir de observaţii pe marginea romanului Tema pentru acasă. Observaţiile erau destul de serioase şi ţineau de anumite detalii istorice.

În filipica scrisă în apărarea sa, dl Dabija încearcă să conteste criticile prin contraargumente. Unele dintre acestea chiar îi reuşesc. Din păcate pentru colegul meu Mircea V. Ciobanu, autorul Temei… are dreptate în ceea ce priveşte momentul M[a]ndeştamM[e]ndelştam. Dl Dabija a însuşit bine lecţia clasică a scriitorului sovietic Boris Polevoi, care în loc de M[a]resiev, numele adevărat al  pilotului de război care i-a servit drept prototip pentru Povestea unui om adevărat, a ales să-şi numească eroul cărţii M[e]resiev. În felul acesta, B. Polevoi avea mâna liberă să-şi trateze modelul ca pe un personaj literar, adică ţinând cont de legile ficţiunii artistice şi nu de datele biografice ale  persoanei luate drept prototip. La fel a procedat şi autorul Temei…, înlocuind litera a prin e: M[a]ndeştamM[e]ndelştam. Pentru siguranţă, a schimbat şi prenumele personajului.

S-ar părea că dl Nicolae Dabija are dreptate şi atunci când afirmă că o operă ficţională nu trebuie să fie racordată automat la datele istorice exacte. Într-adevăr, nu numai scriitorii dar şi alţi artişti, mai ales pictorii, au recurs cu inimă uşoară la „ajustări” anacronice pentru a-şi face opera mai atractivă. Un exemplu la îndemâna oricui este chiar celebra Scrisoarea III de Mihai Eminescu, pe care o învăţăm cu toţii încă de pe băncile şcolii. Opera eminesciană conţine un şir de nepotriviri istorice, printre care şi faptul că Mircea ar fi fost într-adevăr bătrân, „un moşneag”, cum spune în batjocură turcul. De fapt, domnitorul român era mai tânăr decât Baiazid, în momentul bătăliei de la Rovine neadunând nici cincizeci de ani. Şi iată că în jocul antitetic eminescian care defineşte poemul, întreg Aliotmanul se împiedica totuşi de „un moşneag”, de „un ciot”! Nu este însă cazul Temei pentru acasă – necoincidenţele şi inexactităţile faţă de adevărul istoric din romanul lui N. Dabija nu sunt în niciun fel dictate de necesităţile structurale ale operei şi nu o fac deloc mai dramatică sau mai captivantă ca să se recurgă la ele în mod deliberat. Ele sunt pur şi simplu o scăpare a autorului – din necunoaştere sau din neatenţie –, şi nu sporesc cu nimic farmecul operei, ci dimpotrivă, o fac mai puţin credibilă. Una dintre aceste licenţe istorice – clasele mixte de liceu în interbelic – e recunoscută de autor cu jumătate de gură. Cele mai multe sunt însă trecute la categoria „metafore”.

Când însă dl Dabija îşi epuizează cele câteva argumente valabile, el schimbă imediat tactica şi accentele, trecând de la esenţa criticii la… critici. Le scormoneşte biografiile – mai ales în cazul lui Aureliu Busuioc – , le deschide dosare denigratoare, selectând amănuntele biografice care s-ar preta violenţei pamfletare. „Uitând” programatic faptul că Aureliu Busuioc nu a fost deloc unul dintre zbirii realismului socialist, cum ne este prezentat, că a suportat aceleaşi avataruri prin care au trecut cei mai mulţi dintre scriitorii moldoveni. Inclusiv puseurile conjuncturale, pe care a avut curajul să şi le asume public (câţi de la noi au procedat la fel?). Se uită faptul că dramaturgului i s-a tăiat o piesă gata montată, că Unchiul din Paris nu e deloc o odă ilegaliştilor (mă mir şi azi cum de a trecut romanul de cenzură) ş.a.m.d. Sigur că se eludează şi adevărul că scriitorul Aureliu Busuioc este şi autorul unor poezii memorabile care dezavuează realismul socialist (aş pomeni aici doar poemul Nori albi), că romanul Singur în faţa dragostei, o carte care a supravieţuit timpului său, a fost scris nu conform tiparului socialist, ci în pofida lui.

I se găsesc destule hibe şi lui Mircea V. Ciobanu. Dacă dl Dabija citea şi altceva decât Literatura şi arta, poate că afla, în sfârşit, că Mircea V. Ciobanu este astăzi unul dintre cei mai cotaţi critici basarabeni, că este un exemplu de temeritate şi intransigenţă, de regulă judecata lui de valoare fiind foarte greu de combătut sau de eludat (în observaţiile critice referitoare la Tema… sunt o serie de puncte care nu pot fi în niciun fel clintite din adevărul lor!).

Poate că la acestea trebuia să cugete dl Dabija, căci, prin beştelirea criticilor, romanul nu devine mai bun nici cu o iotă. Sigur că remarcile critice au introdus o notă discordantă pe fundalul corului de adulatori găzduiţi de paginile săptămânalului pe care dl Dabija cu onoare îl conduce. În fond, opiniile lui Mircea V. Ciobanu şi ale lui Aureliu Busuioc erau şi unicele venind pe altă undă decât pe cea a firitiselii. Iar critica e echivalată la noi, după cum am mai avut ocazia să constat, cu actul de lezmajestate. Lezat se simte probabil şi autorul nostru, care de la prima sa probă de roman, crede că a produs o operă fără cusur. Când i s-a atras atenţia că nu e chiar aşa, omul a explodat.

Dl Dabija este un poet bun, un excepţional publicist, dar, deocamdată, un romancier mediocru. Intenţia dlui Dabija a fost una nobilă – de a scrie romanul gulagului prin care au trecut basarabenii. E o temă dureroasă şi dramatică rămasă încă neacoperită în literatura noastră de ficţiune (cea documentară a avansat bine în acest sens). După cum am mai spus, scrierea dlui Dabija e mai mult o romanţă decât un roman. Sau, dacă vreţi, o telenovelă pasională cu eşuări în melodramatic. Nici nu e de mirare că publicul nostru, devorator de telenovele, se dă în vânt după ea. Nu văd nimic catastrofal în asta – fiecare carte îşi are cititorii ei. Atât doar că mulţimea cititorilor nu a fost niciodată un criteriu al calităţii. Dacă ar fi aşa, atunci Barbara Cartland sau Dan Brown ar fi cei mai talentaţi scriitori ai momentului. Ar trebui însă să ne deranjeze altceva – că zeloşii fani ai dlui Nicolae Dabija tratează romanul ca pe alte table ale lui Moise şi ne impun scrierea respectivă drept un model de scriitură,  trecând-o pe lista lecturilor mai că obligatorii. Cititorul calificat a avut însă posibilitatea să constate că Tema pentru acasă e departe de a fi un model. Cartea a suportat trei ediţii şi ne este prezentată ca un nemaipomenit succes naţional, dar critica serioasă refuză să o „vadă”. Ecourile pe care le-a trezit ţin de latura sentimental-patriotică a poveştii, structurile epice ale cărţii aşteptând încă o elucidare serioasă şi de adâncime.

Când cineva a îndrăznit să se îndoiască la modul cu adevărat critic de unele aspecte ale cărţii, dl Dabija a sărit cu aspre sancţionări asupra celor care au tulburat idila omagială. Pamfletul care a rezultat este nu numai inelegant şi lipsit de civilitate, dar e, în esenţa sa, porcos şi rău, semănând mai mult cu o răbufnire mojicească absolut necontrolată.

Din păcate pentru noi, cultura polemicii „cu papion” derapează iremediabil într-un alt tip de „dialog”, amintind mai mult de o păruială între borfaşi. Fenomenul pare o emanaţie a politicului de tip mafiot care de ani buni dă tonul în presa scrisă, vorbită şi în cea de pe sticlă. Asistăm, în fond, la o reglare de conturi dirijată de „etica” maidanului şi a găştii. Aceasta dezlocuieşte axiologia şi lasă mari spaţii de manevră mojiciei.

Eugen Lungu