Mesajele Unirii

Sursa foto: Adevărul.ro

Maria Șleahtițchi: „Facem parte din românitate”

Anul 2018 a fost un an cu totul deosebit. Mai mult despărțiți decât împreună, românii au trăit totuși, fie și la nivelul percepțiilor identitare, un secol de istorie română modernă.. Cât privește definirea sentimentului care mă încearcă în ajun de 1 decembrie, l-aș numi un sentiment complex, un amestec de scepticism și optimism.  Scepticismul este cauzat de implacabila (neschimbata, iată, de aproape trei decenii) scindare a opțiunilor politice ale basarabenilor. Aproape jumătate din populația matură a Republicii Moldova duce dorul imperiului rus. Și nu ar fi vorba de nostalgici, deoarece cei de 50-60 de ani nu au prins mare lucru din „viața fericită” a Uniunii Sovietice. Aceștia sunt, în bună parte, spălați pe creier de propaganda filorusă din interiorul Republicii Moldova și de cea rusă de din afară. Posturile rusești sunt în continuare foarte influente în spațiul din stânga Prutului, iar exponentul acestei situații de fapt este însuși președintele, un filorus declarat, trecut cu tot cu bagaje în slujba fățișă a intereselor Rusiei. Pe de altă parte, optimismul meu are la bază efortul pe care l-a făcut și îl face în continuare statul român în vederea susținerii Republicii Moldova. Ceea ce mi se pare important este ca efectele acelor acțiuni să contribuie la sporirea calității vieții basarabenilor și să înlăture prejudecățile care le mai bântuie mentalitatea. Facem parte din românitate, chiar dacă administrativ locuim în două state românești. Să ne bucurăm de sărbătorile noastre și să sperăm că în următorul secol, bine-ar fi să se întâmple chiar începutul lui, vom fi împreună și vom avea un viitor prosper.  La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Radu Vancu

„Să facem din jumătatea care suntem un întreg”

O națiune e o comunitate de sentiment și de memorie, care își generează propriile forme statale. Așa spune Max Weber – și îl cred, e una dintre cele mai bune definiții ale națiunii, deopotrivă sentimentală și tehnică, poetică și precisă. Din punctul de vedere al definiției lui, românii de pe ambele maluri ale Prutului compun împreună o jumătate de națiune – fiindcă suntem o comunitate de sentiment și de memorie, dar una care nu și-a generat încă propriile forme statale. E esențial și splendid că, după 100 de ani, am știut să ne păstrăm comunitatea de sentiment și de memorie; e de asemenea esențial ca, pentru următorii 100 de ani, să ne concentrăm și pe a doua jumătate a definiției – și să ne generăm propriile forme statale. Să facem din jumătatea care suntem un întreg – iată proiectul nostru cel mai bun pentru  următoarele decenii.

 

Ala Sainenco: „Nu pot trăi, azi, plenar, evenimentul Unirii”

Pentru mine, românul din Basarabia, 1 decembrie nu este o zi oarecare. Iar exclusivitatea acestei zile nu este legată de caracterul ei festiv, ci de o posibilitate ratată continuu. Căci, atîta timp cît fizic, ca român din Basarabia românească, locuiesc în afara țări mele, nu pot trăi, azi, plenar evenimentul Unirii. Îl pot trăi doar ca fapt consumat și ratat sau îl pot proiecta incert într-un viitor. Știu că e un loc comun contrapunerea trecutului glorios prezentului decăzut (și poate chiar acest discurs, repetat, impregnează trăsăturile vremurilor), mă întreb însă dacă nu cumva acestea sînt trăsăturile noastre. Speranța mea sunt oamenii care perpetuează valorile umane și cred în ele fără rezerve.

 

Vasile Gribincea: „Încerc să-mi imaginez ziua de 1 decembrie 2118”

În primul rând, sunt recunoscător – ca în cazul oricărei zile – pentru că am șansa să trăiesc și pe 1 decembrie 2018. Mă gândesc la puterea cuvintelor aproape și împreună. Mă gândesc la faptul că, uneori, șansa de a nu fi în altă parte e frumoasă cât o întreagă artă; mă gândesc la faptul că fiecăruia ni se poate da privilegiul să trăim momente de o asemenea intensitate. Mă gândesc la fotograful Samoilă Mârza, care a participat din proprie inițiativă la Marea Adunare Națională și căruia îi datorăm singurele poze păstrate până azi de la eveniment (fotograful angajat oficial nu se prezentase tocmai fiindcă, personal, nu agreea ideea Marii Uniri). Mă gândesc, din proprie experiență, la limtele vii – uneori traumatizante, alteori line – a ceea ce putem numi acasă. Încerc să-mi imaginez destinele unor oameni speciali care au trăit, în ultima sută de ani, pe ambele maluri de Prut și despre care nu putem citi în nicio carte, despre care nimeni nu ne-ar putea povesti, deși viețile lor ar putea sta la baza unor romane și filme de valoare. Încerc să-mi imaginez ziua de 1 decembrie 2118. Cum va arăta și cum va suna atunci limba română? Cum vor fi gândite, pretutindeni în lume, identitatea și realitatea?

Florin Iaru

„1 Decembrie și realitatea virtuală”

Faptele au obiceiul să se tocească, să dispară sau să se reinterpreteze. Legendele, însă, sînt nemuritoare. Pentru toate popoarele, legendele istorice, miturile rezistă în timp, împotriva tuturor evidențelor. Pot fi obligate (politic) să se ascundă, să se cosmetizeze, dar, după un timp, ele reizbucnesc în conștiința colectivă cu putere sporită. Noi, românii, nu facem excepție de la regulă. Miturile strămoșești sînt mai tari decît studiile istorice. Oricît am spune că, de exemplu, Ștefan cel Mare era afemeiat, nu mare de stat, mânios și de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omorea fără județ, memoria poporului îl pomenește de fiecare dată ca pe un atlet al lui Cristos. Nu altfel se explică prezența lui pe primul loc al “marilor români”. Nu spun că ar trebui să fie altfel, constat. În ciuda evidențelor istorice, mareșalul Antonescu continuă să fie o “figură luminoasă, legendară” pentru foarte mulți. N. Iorga, alt exemplu, omul cu două creiere, pomenit în  Moromeții lui Marin Preda, rămîne ca un ideal colectiv de personalitate atotștiutoare. Repet: cu legendele nu te pui. Ele nu au la bază date și fapte, ci o visare, o imaginare, un ideal de multe ori intangibile.

Însă cînd visul unui popor este reunirea, nimeni și nimic nu i se poate împotrivi. Mai mult, acest vis luciferic stîrnește energii, modifică existențe și schimbă cursul istoriei. Mulți oameni găsesc într-un ideal forța de a lupta și o justificare a propriei existențe. 1 Decembrie (1918) nu face excepție. Un popor, trei patrii și, printr-o întorsătură favorabilă a istoriei, printr-un noroc aproape nemeritat, cele trei patrii se reunesc într-una singură. Încerc să fiu mai clar. Războiul în care intrase Regatul fusese unul tactic. Nu atît sistemul de alianțe ne decisese orientarea (să nu uităm că, în 1916, împotrivirea germanofililor care-și iubeau patria la fel de mult ca susținătorii Antantei fusese teribilă, culminînd cu celebrele, dar rușinoasele vorbe: Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută), cît oportunitatea de a înfăptui unirea. Calculul a fost bun, pregătirea de război, teribilă. Teribilă – în sensul cel mai rău al cuvîntului. Întocmai ca azi, pe spinarea armatei române s-au derulat, poate, cele mai nerușinate afaceri, s-au îmbogățit cei mai mulți profitori. Războiul a dezvelit o armată neputincioasă, nepregătită, subminată de nepotismul politic. Mii, zeci de mii de soldați au pierit inutil, zadarnic pentru că nu s-au putut apăra. Moartea unei șesimi a populației române a fost cel mai mare dezastru social cu putință. România fusese luată prin surprindere (ca azi) și politicienii își plăteau incompetența cu cea mai tare monedă: viețile cetățenilor ei.

Abia așa putem înțelege aura acelui moment cînd astrele s-au aliniat și au făcut posibilă unirea. Abia așa visul românilor din jurul Regatului are sens împotriva tuturor nenorocirilor. Cît va mai exista națiunea aceasta, momentul 1 Decembrie 1918 rămîne un reper formidabil. Și nici un ins sănătos la cap nu îl va putea nimici, nici un sistem politic nu îl va putea șterge. Sînt legende care, cum spuneam, mută munții. Din păcate, munții ăștia au răul obicei de a crește la loc. Privesc cu melancolie la prietenii mei (mulții mei prieteni) de peste Prut. Ah, îmi zic, dacă în urmă cu 30 de ani am fi făcut mai puține poduri de flori și mai multă politică realistă și pragmatică, dacă am fi avut un scop și mai puține cuvinte frumoase, azi am fi avut un motiv în plus să fim oleacă mîndri. Am fi fost împreună – poate mai veseli, poate mai prosperi. Am fi rîs și am fi cîntat împreună.

Cu jumătate de secol în urmă, din exil, Witold Gombrowicz ironiza cu amărăciune mîndria poloneză bazată pe “trecut”, observînd că prezentul nu îndreptățește nici o trufie. Că victoriile și măreția trecutului nu împrumută nimic prezentului. Cel mult, o povară în plus. A depins exclusiv de noi să facem lucrurile bine, trainic, așa cum le-au făcut, cel puțin la început, spiritele tutelare: libertate națională pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională pentru minoritățile din Transilvania, un regim democratic pe toate terenurile vieții publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire a muncitorimii industriale… Dacă ne uităm cu atenție, observăm, cu aceeași melancolie, că încă nu am ajuns din urmă anul 1918. Mai avem mult de mers. Mai avem multe de învățat.

Magda Cârneci

„Un sentiment tonic”

Trebuie să mărturisesc că am privit mai degrabă cu reținere, ba chiar cu mefiență, ideea sărbătoririi naționale a Centenarului. M-am temut că va fi prilej de înfierbântare naționalistă și de propagandă statală dezlănțuită, în stil Cântarea României de altădată. Ocazii de acest fel nu au lipsit de-a lungul acestui an, totuși constat că nu au fost derapaje enorme și că aniversarea a fost un prilej pentru multă lume să-și mai aducă aminte de istoria propriei țări și să-și mai împrospăteze cunoștințele și sentimentele patriotice. Căci patriotismul e un sentiment legitim atât timp cât recunoaște dreptul la existență al altor nații și nu se transformă în naționalism exclusivist. Pentru mine, Centenarul a fost până la urmă un prilej de a conștientiza existența mai coerentă, mai consistentă și mai adultă a națiunii române. Ceea ce îmi dă un sentiment tonic pentru viitor.

Șerban Foarță

„Gheorghe Grigurcu şi o mică lecţie de istorie

Într-o mohorâtă zi de martie a lui 1986, îl conduceam la gară pe prietenul Grigurcu, după un sejur de-o săptămână în… muncipiul (vorba lui Ceaşcă) Timişoara.

Ne-am urcat în acceleratul (sau rapidul?) de Bucureşti, care pleca peste o oră, deoarece oraşul nostru era (şi, cred, mai este) cap de linie, multe garnituri de tren având a-şi lua, din staţia Timişoara, startul…

Ne-am instalat în voie (eram singuri) pe bancheta încă netedă, de pluş (mai mult sau mai puţin albastru şi, pe alocuri, foarte chel), într-unul din compartimente, – aşternându-ne, fireşte, pe taclale.

Mi s-a părut, de la un timp, că prietenul meu se amărăşte, încât l-am întrebat din ce motiv.

– Ştii ce zi e azi, m-a întrebat.

Ca de obicei, habar n-aveam.

– Azi, mi-a răspuns, uşor confidenţial şi cu un ce solemn în glas, e 27 martie.

– ?!

– Ziua unirii,-n urmă cu 68 de ani, a Basarabiei cu Regatul…

I-am înţeles, numaidecât, lui George, basarabean „de bon aloi”, mândria adumbrită de tristeţe, – fie şi numai pentru faptul că, pe actu-i de identitate, scria, la locul naşterii: U.R.S.S., Soroca.

(Norocul Basarabiei că,-n martie 1918, imperiul ţarilor era în destrămare… Ceea ce, bineînţeles, am spus-o-n gând, nu-n veliglas.)

Bunul meu prieten a tăcut o vreme, ca să adauge, apoi, ca pentru sine: a fost cel dintâi pas către 1 Decembrie.

 

     Pagină realizată de Irina Nechit                                                                            

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit